Există oameni care muncesc o viață pentru a ajunge la statutul de erou, dar și oameni care sunt la locul potrivit și printr-o decizie devin eroi. În cea de-a doua categorie intră și Stanislav Petrov, ofițerul rus care a refuzat să lanseze bomba atomică spre Statele Unite ale Americii.
Stanislav Petrov avea 44 de ani atunci când a reușit să scape lumea de la pieire. Pe data de 26 septembrie 1983, Petrov, locotenent colonel al forțelor aeriene sovietice, era de serviciu la un centru de comandă pentru sistemele de avertizare timpurie a rachetelor nucleare. Pe ecranul computerului Stanislav Petrov a văzut un mesaj care anunța că Statele Unite ale Americii a trimis o rachetă balistică intercontinentală către Rusia. La doar câteva secunde după, o alertă nouă a anunțat că alte patru rachete au fost detectate.
Sistemele sovietice au detectat ceea ce părea a fi un atac nuclear în curs de desfășurare din partea Statelor Unite, raportând lansarea a cinci rachete balistice intercontinentale.
Protocolul spunea că Petrov ar fi trebuit să informeze imediat superiorii săi, ceea ce ar fi putut duce la o ripostă nucleară din partea Uniunii Sovietice. Totuși, el a considerat că alerta ar putea fi un fals pozitiv. Bazându-se pe intuiția și raționamentul său, Petrov a decis să nu raporteze alarma, considerând că un atac real ar fi implicat un număr mult mai mare de rachete.
„Nu exista o regulă cu privire la cât timp aveam voie să ne gândim înainte să dăm raportul cu privire la un atac”, a relatat Petrov pentru BBC în anul 2013.
Și nu s-a înșelat. Alerta a fost cauzată de o eroare a sistemului de avertizare, nu de un atac real cu rachete. Ulterior, s-a descoperit că sistemele au interpretat greșit reflexia luminii solare pe norii de mare altitudine ca fiind lansări de rachete.
Despre incidentul cu pricina s-a aflat abia după 15 ani, în anul 1998. Zeci de ani mai târziu, rusul a povestit ce a simțit pe data de 26 septembrie 1983: „Știam că fiecare secundă de amânare răpea timp valoros, că armata Uniunii Sovietice și liderii politici trebuiau informați fără întârziere. Tot ce a trebuit să fac a fost să mă întind către telefon, să apelez linia directă către comandanții de sus – dar nu mă puteam mișca. Mă simțeam de parcă aș fi stat într-o tigaie fierbinte. Știam că dacă aș fi greșit, nimeni nu ar fi putut să mai corecteze greșeala mea. Am ales bine”.
Foto: latimes.com
