Leucos, Leuke – Insula Albă sau Insula lui Achile sunt câteva dintre numele pe care Insula Șerpilor (Yilan Adasi – în turcă) le-a avut în antichitate. Una dintre poveștile mai puțin cunoscute este aceea a Farului din Insulă și a gardienilor acestuia.
Povestea farului a început în anul 1837, după ce rușii au încorporat cu forța Delta Dunării și bucata de pământ din largul Pontului Euxin, numită Insula Șerpilor. Construcția farului a durat cinci ani.
Până în anul 1856, Insula și farul s-au aflat sub stăpânirea Imperiului Țarist. După ce au fost învinși în Războiul Crimeii, Imperiul Otoman a preluat toate teritoriile de la ruși. Turcii au păstrat farul și au adus angajați din Sulina pentru a-l întreține.
Dobrogea și Insula Șerpilor au redevenit pământ românesc după Războiul de Independență din 1877-1878. Medicul și generalul Carol Davila, francez la origine și stabilit în România încă din 1853, a fost primul care a înfipt steagul românesc pe insulă.
Farul a fost distrus de nava germană „Breslau” în 1917, iar reconstruirea lui a fost posibilă cinci ani mai târziu, în 1922.
Conform sursei, farul era „amplasat pe platoul insulei, în cel mai înalt punct, la o altitudine de 37-40 de metri”. Cei patru gardieni care asigurau paza acestuia erau de naționalități diferite: Dumitru Curteanu – un român fost angajat la Farul din Sf. Gheorghe, Ștefan Petrov, de origine ruso-bulgară, grecul Vasile Iona și turcul Rahmi Ilias.
Doar trei dintre aceștia erau în permanență pe insulă deoarece, o dată la patru luni, fiecare gardian pleca în concediu, acasă, la Sulina.
Comisia Europeană a Dunării a reconstruit farul în anul 1922 și l-a transformat într-un monument impresionant. Acesta era foarte spațios având mai multe camere, o bucătărie imensă, un atelier, magazii, și chiar un cuptor pentru copt pâine. Farul era aprins de la apus până la răsărit, iar gardienii lucrau în trei schimburi.
Vizitatorii din acele timpuri, printre care și profesorul Călinescu (autorul „Schiței Monografice – Insula Șerpilor”) au povestit cum se gospodăreau gardienii farului. Aceștia creșteau oi și miei, aveau două grădini unde cultivau zarzavaturi, adunau de pe stânci midii pe care le mâncau, uneori vânau păsări cu puștile din dotare sau culegeau ouă de pescăruși.
Insula de mici dimensiuni nu dispunea de nici o sursă de apă, iar cei patru foloseau apa de ploaie pe care o strângeau în cisterne pentru a o bea și pentru a se spăla. Deși celor care veneau din exterior li se părea că gardienii nu erau sociabili și că semănau cu niște pustnici, cei care i-au cunoscut au povestit că ei erau foarte inteligenți, abili și că le plăcea să citească.
Foto: Adevărul
