Cum ar fi ca, într-o zi, în timp ce aştepţi pentru a treia oară la semaforul de la Universitate, să vezi trecând pe trotuar urşi? Nu unul, nu doi, ci zeci de urşi însoţiţi de proprietarii lor. Ei bine, astfel de scene precum cea descrisă mai sus se petreceau în Capitala României cu numai un secol în urmă. Ce căutau, în acele timpuri, urşii şi ursarii la oraş?
În urmă cu zeci de ani, bucureştenii încă mai credeau în tradiţii. Aceştia aveau impresia că dacă te lupți în anumite zile, cum ar fi cea de Sf. Ion, cu alţii mai tari decât tine, devii la fel de puternic ca cel pe care l-ai înfruntat. Şi, de multe ori, adversarii erau chiar urşii.
Cum găseau bucureștenii o adresă când străzile nu aveau nume? Tu înțelegi ceva?
De exemplu, în ziua de Sfântul Ioan, zeci de ursari (majoritatea de etnie romă) veneau de departe şi se adunau în Bucureşti. Cei mai curajoşi dintre bărbaţii bucureşteni se luau la trântă cu animalele, spre amuzamentul trecătorilor. În puţine cazuri, urşii erau puşi la pământ. De la aceste întâlniri vine şi zicala „Se adună lumea ca la urs”.
Mai exista şi „călcatul ursului”. Astfel, cine dorea se întindea pe pământ cu burta în jos şi îşi acoperea capul cu mâinile. Ursul era urcat pe spatele persoanei, acesta fiind, de fapt, „călcatul ursului”. De ce se practica acest ritual? Se spunea că vindecă artritra şi reumatismul.
La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, ca parte a măsurilor represive dispuse de Garda de Fier, ministrul de interne al guvernului legionar român, Constantin Petrovicescu, a emis un ordin prin care interzicea ursarilor să umble cu urșii prin orașe sau sate și să dea spectacole cu ei. La acea vreme, explicația oficială pentru măsura cu pricina a fost că mișcările populației rome contribuiau la răspândirea tifosului.
De atunci şi până astăzi, meseria de ursar a mai fost practicată răzleţ în ţara noastră şi interzisă definitiv în perioada regimului comunist.
Foto: Pexels.com
