Chiar dacă interzicerea anumitor comportamente în desfășurarea conflictelor armate poate fi urmărită de mai multe secole, conceptul de crime de război s-a dezvoltat în special la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, când dreptul internațional umanitar, cunoscut și sub numele de dreptul conflictelor armate, a fost codificat.
Termenul de crimă de război a fost și este dificil de definit cu precizie, iar utilizarea sa a evoluat constant, în special după 1918 de la sfârșitul Primului Război Mondial. Prima încercare sistematică de a defini o gamă largă de crime de război a fost cunoscută și sub numele de „Codul Lieber” după autorul său principal, Francis Lieber, care a fost emis de președintele SUA Abraham Lincoln în timpul Războiului Civil American și distribuit personalului militar al Uniunii în 1863.
Codul Lieber a susținut că a fost o „încălcare gravă a legii războiului de a forța supușii inamicului să intre în serviciul guvernului învingător” și a interzis „violența comisă împotriva persoanelor din țara invadată”, inclusiv viol , mutilare și crimă, toate acestea fiind pedepsite cu moartea.
Spre deosebire de definițiile anterioare, enunțurile moderne sunt mai extinse și incriminează anumite comportamente comise de civili, precum și de personalul militar.
Potrivit Comitetului Internațional al Crucii Roșii „și războiul are reguli”. Acestea sunt cuprinse în tratate numite Convențiile de la Geneva și într-un șir de alte legi și acorduri internaționale.
Civilii nu pot fi atacați în mod deliberat – și nici infrastructura care este vitală pentru supraviețuirea lor. Unele arme sunt interzise din cauza suferinței nediscriminatorii sau îngrozitoare pe care le provoacă, cum ar fi minele antipersonal și armele chimice sau biologice.
Bolnavii și răniții trebuie îngrijiți, inclusiv soldații răniți, care au drepturi de prizonieri de război. Alte legi interzic tortura și genocidul, încercarea deliberată de a distruge un anumit grup de oameni.
Infracțiunile grave în timpul războiului, cum ar fi uciderea, violul sau persecuția în masă a unui grup, sunt cunoscute ca „crime împotriva umanității”.
În urmă cu câteva zile, Ucraina a declarat că atacul aerian rusesc asupra maternităților și a secțiilor de copii din Mariupol a fost o crimă de război . Trei persoane, inclusiv un copil, au fost ucise, iar 17 angajați și pacienți au fost răniți. Au existat, de asemenea, rapoarte că trupele ruse au vizat civilii ucraineni care fugeau.
Există tot mai multe dovezi că bombele cu dispersie, muniții care se despart în o mulțime de bombe, au lovit zonele civile din Harkov. Nici Rusia, nici Ucraina nu au semnat o interdicție mondială a utilizării lor, dar aceste incidente ar putea fi considerate în continuare o crimă de război.
Ministerul Regatului Unit al Apărării spune că Rusia a folosit explozibili termobarici, care creează un vid masiv prin absorbția de oxigen. Acești explozivi devastatori nu sunt interziși, dar utilizarea lor deliberată în apropierea civililor ar încălca aproape sigur regulile războiului. Mulți experți susțin că invazia în sine este o crimă sub conceptul de război agresiv.
Au existat o serie de instanțe unice începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, inclusiv tribunalul pentru crime de război comise după destrămarea Iugoslaviei.
De asemenea, a fost înființat un organism pentru a-i urmări pe unii dintre cei responsabili de genocidul din Rwanda, unde extremiștii hutu au măcelărit 800.000 de oameni în 100 de zile în 1994.
Astăzi, Curtea Penală Internațională (ICC) și Curtea Internațională de Justiție (CIJ) au roluri de susținere a regulilor războiului.
Curtea Internațională de Justiție statuează asupra disputelor dintre state, dar nu poate urmări persoane fizice. Ucraina a început acolo un dosar împotriva Rusiei pentru invazie. Dacă CIJ ar pronunța împotriva Rusiei, sarcina de a pune în aplicare acea hotărâre ar reveni Consiliului de Securitate al ONU (CSNU)
Însă Rusia, unul dintre cei cinci membri permanenți ai CSONU, ar putea refuza orice propunere de sancționare, scrie BBC. Curtea Penală Internațională investighează și îi urmărește pe infractorii de război individuali care nu se află în fața instanțelor din fiecare stat.
Este succesorul modern și permanent al Nürnbergului, care i-a urmărit pe cei mai importanți lideri naziști supraviețuitori, aflați atunci în arest în 1945. Nürnberg a cimentat principiul conform căruia statele ar putea conveni să înființeze o instanță specială pentru a respecta dreptul internațional.
Foto: Depositphotos.com
