Omenirea a cunoscut, de-a lungul timpului, numeroase conflicte militare sângeroase. Soldații mureau pe front, iar civili erau uciși la întâmplare, neexistentând reguli internaționale, care să stabilească cum trebuie să se desfășoare un război.
Odată cu dezvoltarea armelor moderne a apărut și necesitatea unor reguli, care să îi protejeze pe civili, dar și pe prizonierii de război. Astfel, a apărut Convenția de la Geneva, unde mai multe state europene au căzut de acord asupra unor principii.
Prima Convenție de la Geneva a avut loc în anul 1864 și a avut ca scop principal „Ameliorarea Situației Răniților din Armatele de pe Câmpul de Luptă”. Acesta a fost unul dintre cele patru tratate ale întrunirii, care ulterior au stat la baza viitoarelor legi internaționale cu privire la război. Trebuie precizat că această Convenție a fost actualizată în 1906, 1929 și 1949.
Ideea acestor reguli internaționale, pe timp de război, i-a venit activistului Henri Dunant, care a fost martor la bătălia de la Solferino din 1859, între tabăra franco-piemonteză și cea austriacă în Italia de Nord. Nu mai puțin de 40.000 de soldați răniți au fost lăsat să sufere pe câmpul de luptă, din cauza lipsei de infrastructură și a personalului de specialitate.
Astfel, după ce Dunant a revenit la Geneva a convocat o întrunire internațională care a dus la înființarea Comitetului Internațional al Crucii Roșii în 1863. Cei prezenți au căzut de acord că pe timp de război este nevoie de voluntari care să ajute răniții și o serie de reguli pentru siguranța acestora.
Așadar, Prima Convenție de la Geneva prevedea:
Din cauza ambiguităților din articolele inițiale și a dezvoltării rapide a tehnicii de război, multe prevederi au trebuit să fie revizuite și extinse, prin a Doua Convenție de la Geneva din 1906 și prin Convenția de la Haga din 1899, fiind extinse aplicarea regulilor și asupra războiului maritim.
Foto: Wikipedia.org
