Morfologia este partea gramaticii care se ocupă cu studiul regulilor de formare a cuvintelor, mai ales cu studiul părților de vorbire.
Părțile de vorbire sunt cuvinte sau locuțiuni care se grupează în funcție de sensul lor lexical fundamental și după caracteristicile morfologice și sintactice.
Acestea se clasifică în două categorii: părți de vorbire flexibile și părți de vorbire neflexibile. În cele ce urmează, Shtiu.ro vă va prezenta părțile de vorbire flexibile.
Partea de vorbire flexibilă este aceea care își modifică forma în vorbire. În limba română există șase părți de vorbire flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, pronumele, numeralul și verbul.
Părțile de vorbire flexibile își schimbă forma după ge, număr, caz, persoană, mod, timp și diteză. Părțile de vorbire flexibile au următoarele categorii gramaticale:
a) substantivul: gen, număr, caz;
b) articolul: gen, număr, caz;
c) adjectivul: gen, număr, caz, grad de comparație;
d) pronumele: gen, număr, caz, persoană;
e) numeralul: gen, număr, caz;
f) verbul: timp, mod, diateză, persoană, număr.
a) Substantivul
Este partea de vorbire flexibilă care denumește clase de obiecte (ființe, lucruri, locuri, fenomene, acțiuni, sentimente, stări sufletești, însușiri, relații, stări sufletești, unități de măsură).
Substantivele pot fi de două feluri: substantive comune (denumesc obiecte de același fel: băiat, fată, oraș, munte etc.) și substantive proprii (denumesc nume proprii: Ana, Ileana, Maria, Mihai, George, București, România, etc.).
Atât substantivele comune, cât și substantivele proprii pot fi simple (elev, școală, pâine, vin, mașină, sacou, tricou, casă, etc) saucompuse (floarea-soarelui, cal-de-mare, carte de credit, bunăvoință, rea credință, câine-lup, Mircea cel Bătrân, Piatra Neamț, Piatra-Olt, Târgu Neamț, Marea Neagră etc.).
b) Articolul
Este o parte de vorbire flexibilă care însoțește de obicei un substantiv și arată în ce măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor. Are un rol de instrument gramatical (unealtă gramaticală sau cuvânt ajutător) pentru declinarea substantivului pe care îl însoțește. Articolul nu are un înțeles de sine stătător și nici funcție sintactică.
Articolele nu se folosesc niciodată singure, ci doar împreună cu substantive, adjective, pronume sau numerale.
Articolele sunt clasificate după gradul de individualizare pe care îl exprimă (articole hotărâte și articole nehotărâte) și după poziția pe care o au față de cuvântul articulat (proclitic – când stă înaintea cuvântului sau antepus, enclitic – când stă la sfârșitul cuvântului sau postpus). Atunci când are alte poziții, articolul este posesiv (genitival) sau demonstrativ (adjectival).
c) Adjectivul
Este o parte de vorbire flexibilă care arată însușirea unui obiect, însoțește și determină un substantiv. Adjectivul se acordă după gen, număr și caz cu substantivul determinat.
Locul adjectivului este după substantivul pe care îl însoțește, dar poate sta și înaintea acestuia. Această din urmă poziționare este întâlnită în operele literare atunci când este urmărită accentuarea însușirilor unui anumit obiect.
Adjectivul nu se desparte niciodată prin virgulă de substantivul pe care îl determină, indiferent de locul pe care îl ocupă față de substantiv.
d) Pronumele
Este o parte de vorbire flexibilă care înlocuiește un substantiv. De obicei, acesta își schimbă forma după gen, număr, caz și persoană.
În funcție de schimbarea formei după persoană, pronumele se împart în pronume cu forme personale (pronume prsonal propriu-zis, pronume personal de politețe, pronume reflexiv, pronume de întărire, pronume posesiv) și pronume fără forme personale (pronume demonstrativ, pronume hotărât, pronume negativ, pronume interogativ, pronume relativ).
e) Numeralul
Este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr (unu, doi, trei), numărul obiectelor (trei fete, zece băieți, ambele cărți), ordinea obiectelor (primul, al doilea, al treilea).
În cele mai multe dintre cazuri, numeralul determină un substantiv și stă înaintea substantivului determinat.
Numeralele se împart în două categorii: cardinale – exprimă un număr abstract sau numărul obiectelor (unu, doi, trei, etc.) și ordinale – exprimă ordinea numerică a obiectelor într-o înșiruire (primul/întîiul, al doilea, al treilea, etc.).
f) Verbul
Este o parte de vorbire flexibilă care exprimă în general acțiuni ale persoanelor/obiectelor (Cătălin citește, Maria aleargă).
Celelalte verbe pot indica: stări ale obiectelor (cartea stă în bibliotecă), posesia unui obiect (Ion are o carte, blocul are multe etaje), necesitatea acțiunilor sau a obiectelor (trebuie să învăț, îmi trebuie o mașină), posibilitatea de face anumite acțiuni (pot să cânt la chitară), voința sau dorința unei persoane de a face o acțiune (vreau să merg la concert, doresc să brau un suc).
Atunci când se dorește numirea unui verb se folosește forma verbală, nepersonală a acelui verb, numită infinitiv. Prin urmare se spune verbul a fi, a mânca, a fi, a vedea, a merge, etc.
