În limba română există zeci, sute de expresii și locuțiuni. Deși, la prima vedere, vorbim despre același lucru, în realitate, între cele două noțiuni există o diferență de care trebuie să ținem cont, și anume că o expresie poate fi locuțiune, însă o locuțiune nu poate fi considerată o expresie deoarece locuțiunea este inclusă în expresie.
Expresia este o construcție metaforică, care exprimă o idee cu sens figurat. În schimb, potrivit definiției din Dicționarul Explicativ al Limbii Române, locuţiunea este un grup de cuvinte cu înţeles propriu, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire.
Locuțiunile pot fi identificate cu ușurință deoarece sunt alcătuite din două sau mai multe cuvinte ce pot fi substituite de o anumită parte de vorbire.
Spre exemplu, în expresia „a se da jos” nu avem un verb „a se da” + un complement circumstanţial de loc „jos”, adică două unităţi gramaticale, ci numai o singură unitate gramaticală cu valoare de verb, care are înţeles de „a coborî”.
Așadar, în funcţie de partea de vorbire căreia îi corespund aceste grupuri de cuvinte, în limba română există mai multe tipuri de locuțiuni:
a) locuțiuni verbale – corespund unor verbe, au în componență un verb, sunt determinate de complemente și sunt folosite de obicei în vorbirea curentă.
Ex.: a băga de seamă, a da de veste, a o lua la fugă, a-şi da seama, a lua peste picior, a sta pe gânduri, a-i părea bine, a da de urmă, a trage pe sfoară, a da în vileag, etc.;
b) locuţiuni substantivale – corespund unor substantive, se comportă în propoziţie ca acestea și provind în mare parte din locuțiuni verbale.
Ex.: părere de rău, băgare de seamă, dare de mână, gură spartă, vrute şi nevrute, cai verzi pe pereţi, colac peste pupăză, aruncătura de băţ, ironia soartei, foc şi pară, etc.;
c) locuţiuni adjectivale – se comportă ca adjective.
Ex.: cu totul și cu totul, nespus de, extraordinar de, din cale-afară de, tras de păr, la fel de, cu capul în nori, de nădejde, de nimic, etc.;
d) locuţiuni pronominale – corespund unor pronume și sunt rar întâlnite.
Ex.: de politeţe: Alteţa Sa Regală, Domnia Sa, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră, Majestăţile Lor Imperiale, Sfinţia Sa, etc;
nehotărâte: cine ştie cine, cine ştie ce, te miri ce, nu ştiu ce, te miri ce, nu ştiu cine, etc.;
e) locuţiuni adverbiale – au drept corespondent un adverb și se comportă ca acestea.
Ex.: formate din prepoziţie + substantiv: cu binişorul, cu carul, cu forţa, cu răspundere, de faţă, de drept, pe faţă, la timp, în timp etc.;
alcătuite din prepoziţie + adjectiv substantivizat: cu frumosul, din plin, în plin, etc.:
alcătuite din prepoziţie + participiu negativ (format cu prefixul negativ „ne-”): pe neaşteptate, pe nevăzute, pe negândite, etc.;
alcătuite din preoziţie + prepoziţie + substantiv: de la capăt, de la început, etc.;
alcătuite din formaţia prepoziţională „de-a” + substantiv: de.a buşilea, de-a berbeleacul: unele dintre ele sunt marcate şi cu prepoziţiile „cu” sau „pe”: cu de-a sila, pe de-a dreptul, pe de-a-ntregul);
f) locuţiuni prepoziţionale – sunt sintagme legate și au valoarea relaţională a unei prepoziţii.
Ex.: provenite din adverb precedate de una sau două prepoziţii şi, uneori, urmate de prepoziţie: în afară, afară de, de dinaintea, în josul, în dreptul, pe deasupra, de-a latul etc.;
formate pe baza unui substantiv însoţit de una sau de două prepoziţii: din cauza, cu excepţia, în locul, din pricina, în conformitate cu, în loc de, cu privire la, cot la cot cu,etc.
alcătuite din părţi de vorbire diferite: cu tot (cu), cu toată, conform cu, referitor la, ales de, deosebit de ,etc.;
g) locuţiuni conjuncţionale – corespund conjuncţiilor și au în propoziție rol de coordonare și subordonare.
Ex: pentru coordonare: precum şi, şi cu;
pentru subordonare: cu toate că, dat fiind că, în afară că, în caz că, pe lângă că, de vreme ce, îndată ce, în timp ce, odată ce, până ce, ca şi când, de când, etc.
Foto: Pexels.com
