Majoritatea lingviştilor apreciază că adjectivele exprimă însuşiri (calitative, cantitative, generale sau particulare), caracteristici, proprietăţi ale obiectelor și se acordă cu substantivul. În timp, s-a încercat să se revizuiască definiţia clasică a acestei clase de cuvinte, afirmându-se că adjectivul nu exprimă însuşiri, ci atribuie însuşiri obiectelor.
Ideea atribuirii este nuanţată de Noua Gramatică a limbii române prin definiţia dată adjectivului: „clasa cuvintelor flexibile subordonate substantivului, acordându-se cu acesta şi limitându-i extensiunea prin atribuirea unei informaţii specifice”, conform diacronia.ro.
Adjectivul poate avea calitatea de predicat vag / nedeterminat:
– asocierea obligatorie a adjectivului cu un substantiv: clădire înaltă (fiind termen adjunct, adjectivul este considerat „satelit” sau „anexă” a substantivului);
– dezambiguizarea contextuală a adjectivului prin substantiv: persoană înaltă /
construcţie înaltă / şcoală înaltă / voce înaltă / notă înaltă / frunte înaltă / înaltă tensiune
Adjectivul poate avea calitatea de predicat linear / gradabil:
– utilizarea adjectivului în construcţii comparativ-graduale: mai (puţin) înalt, cel mai
(puţin) înalt, foarte înalt, extraordinar de înalt, tot mai înalt etc.
Conceptul de predicat apare aici cu sensul logico-semantic, nu sintactic.
Adjectivul are capacitatea de a se declina – exprimarea categoriilor gramaticale specifice substantivului (gen, număr, caz) prin mărci formale identice la substantiv şi la adjectiv: fată iubită / fete iubite / unei (unor) fete iubite / fată iubită! / fete iubite!
Dacă în situaţia substantivelor genul şi numărul reflectă aspecte ale realităţii obiective (opoziţia naturală de sex sau analogia, distincţiile: animat / inanimat, un exemplar / mai multe exemplare), opoziţiile formale de gen, număr şi caz la adjectiv apar ca urmare a manifestării relaţiei de dependenţă a adjectivului faţă de regentul său.
Manifestând această relaţie, adjectivul se supune, prin acord, regulilor de declinare a cuvântului pe care îl determină, prezentând flexiune sintetică, analitică sau mixtă.
În absenţa substantivului, adjectivul are capacitatea de a-şi alătura prepoziţia (în cadrul unor structuri reduse): O cunosc de mică.; Râde de bucuroasă.; De isteaţă, este isteaţă. Aici, prepoziţia are rol relaţional, fiind „mijloc al subordonării adjectivului faţă de verb”.
