Epitetul este o figură de stil care descrie un loc, un lucru sau o persoană în așa fel încât ajută la îmbunătățirea caracteristicilor sale. Scriitorii și vorbitorii contemporani au o atenție deosebită atunci când folosesc epitete. Ei nu vor să utilizeze în mod greșit acest instrument literar și să fie acuzați că folosesc epitete rasiale sau abuzive.
Cu ajutorul epitetelor, scriitorii sunt capabili să-și descrie personajele și cadrele mai viu, pentru a da semnificații mai bogate textului. Deoarece sunt folosite ca instrument literar, epitetele ajută la descrierea cuiva pentru a fi mai ușor de înțeles.
Ajutându-se de epitate, scriitorii și poeții dezvoltă imagini potrivite folosind mai puține cuvinte. În plus, utilizarea metaforică a epitetelor ajută la transformarea poeziei și a prozei, textele devenind mai vibrante și mai puternice.
Epitetul determină un substantiv sau un verb și este exprimat prin părți de vorbire care determină substantive sau verbe. Epitetele substantivelor se pot exprima prin adjective calificative, verbe la gerunziu, substantive cu funcția sintactică de atribut apozițional, substantive cu prepoziție, substantive în genitiv.
Epitetele verbelor se pot exprima prin adverbe, locuțiuni adverbiale, substantive cu prepoziție, potrivit Figuri de stil. Din punct de vedere sintactic, epitetele pot fi atribute, nume predicativ, apoziție.
Determinanții care nu pot fi despărțiți nu sunt epitete. Epitetele se clasifică din mai multe perspective. Din perspectiva obiectelor desemnate, acestea pot fi epitete evocative (cer senin) sau apreciative (cer trist).
Din perspectiva sferei realității pe care o exprimă acestea sunt epitete fizice (zâmbet dulce) și morale (suflet blând), iar când au un sens apropiat determinantului epitetele sunt pleonastice (plumb greu) sau antitetice (durere dulce).
De asemenea, dacă există un raport între sfera epitetelor și sfera elementelor determinante, acestea pot fi epitete ornante (munte înalt) și epitete individuale (față veștedă).
Clasificarea epitetelor se mai face și în funcție de numărul lor. În acest caz, există epitete simple (dragoste pătimașă) și epitete multiple (ochi profunzi și veseli).
„Și clopote de alarmă răsuna răgușit.” (M. Eminescu – Împărat şi proletar)
„S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării,
S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii.” (V. Alecsandri – Sfârșitul iernii)
Hârâită, noduroasă, stă în colb râșnița veche. (M. Eminescu – Călin)
„A-ntristării neagră-aripă peste lume se întinde,
Totul tace, căci durerea este mută ca un gând.” (M. Eminescu – La moartea principelui Ştirbey)
„Nu voi părul să mi-l taie,
Ce-mi ajunge la călcâie.” (M. Eminescu – Făt-frumos din tei)
