În gramatica limbii române, apoziția este, în sens restrâns, un atribut substantival, în cazul nominativ, indiferent de cuvântul determinat. Altfel spus, este un cuvânt sau o construcție mai largă care reia, explică și detaliază un alt cuvânt.
Întotdeauna, apoziția este izolată în text de termenul explicat prin semne de punctuație, ceea ce înseamnă că structura este una binară. Apoziția va fi plasată în mod obligatoriu după bază, niciodată în altă poziție. Structura are următoarea formă:
Bază (termenul ce este explicat) + semn de punctuație (obligatoriu) + apoziție.
Ex.: Directorul Adjunct (baza), Ion Popescu (apoziția), a fost promovat.
Ca semne de punctuație pot fi folosite virgula (înainte și după apoziție), cratima/liniuța de pauză (înainte și după apoziție) și două puncte (în fața apoziției). În vorbirea curentă, apoziția este de regulă întreruptă de pauze scurte, înainte și după.
Ca termen suplimentar pentru a marca apoziția putem folosi adverbul explicativ (și anume, adică, respectiv, etc.).
Apoziția poate fi de două feluri:
În același timp, apoziția se poate exprima și prin adjective, verbe la moduri nepersonale sau prin adverbe (ex.: „Paștele 2021 va fi în ziua de 2 mai, adică de azi în cinci zile”.
De reținut faptul că numele și prenumele, precum și apelativele moș, nea, tanti, etc. inițial au fost apoziții, însă ulterior au devenit forme sudate și se analizează ca un întreg.
Andrei, copilul timid, a reușit să-și înfrângă temerile.
Alina, prietena mea care și-a pierdut cerceii, este foarte supărată.
Noi, angajații companiei, avem câteva beneficii substanțiale.
Foto: Pexels.com
