Cacofonia este una dintre „capcanele” limbii române. De fapt, conform definiției, cacofonia este o asociere neplăcută de sunete și se traduce mot a mot prin „sunet rău”. Totuși, există câteva cacofonii acceptate la unison de lingviști.
Cacofonia este o asociere neplăcută de sunete. Termenul de cacofonie se utilizează în lingvistică și în muzică.
Cacofonia este un neologism format la bază din două cuvinte greceşti: „kakos”, care se traduce prin „rău, urât” şi „phone”, care poate fi tradus cu „sunet”. Deși în multe dintre exemple asocierea unor anumite cuvinte este nepotrivită, puțini sunt cei care știu CĂ CAcofonia nu e interzisă în limba română. De ce? Simplu. Aceasta nu încalcă nicio regulă de natură gramaticală.
Totuși, se vorbește despre câteva cacofonii „acceptate” întrucât cu greu pot fi evitate. Printre acestea se numără Ion Luca Caragiale, Biserica Catolică, banca comercială, tactica cavalerească, epoca capitalistă, fizica cuantică etc.
Teama de a nu produce o cacofonie în explicare explică apariția unor stângăcii. De exemplu, mulți dintre vorbitorii de limba română se exprimă astfel: „Ca copil, îmi plăcea să mă joc în grădină”. Pentru a evita cacofonia, mulți reformulează spunând în mod eronat: „Ca virgulă copil, îmi plăcea să mă joc în grădină”. Forma corectă a exemplului dat este: „Fiind copil, îmi plăcea să mă joc în grădină”.
Conform specialiștilor în lingvistică, pentru a evita o cacofonie, metoda recomandată este reformularea frazei sau a propoziției folosind sinonime ale cuvintelor care formează acele cacofonii. De exemplu: „Dacă cartea îmi place, o voi cumpăra” sa va înlocui cu „Dacă romanul îmi place, îl voi cumpăra”. Sau: „Spune că caută în continuare ce îi lipsește” sa va înlocui cu: „Spune că mai caută în continuare ce îi lipsește”
Cele mai frecvente cacofonii din limba română sunt: la/la; sa/sa; ca/ca; ca/ce(ci); că/ca; cu/co; că/co; că/cu; că/când;
