Palatul Cercului Militar Național reprezintă instituția culturală centrală a Armatei române. Clădirea, situată în Capitala țării are o istorie bogată, pornită încă din timpul lui Carol I. Construcția a fost finalizată după zeci de ani și a trecut prin clipe grele în Primul Război Mondial, însă cu toate acestea a rezistat și are un profil cultural-educativ, dar și de reprezentare și protocol.
Pe data de 15 decembrie 1876 a luat naștere Cercul Militar al ofițerilor din garnizoana București. Funcționarea acestei forme de asociere privată a ofițerilor a mers prin cotizațiile membrilor și și-a desfășurat activitatea în diferite clădiri închiriate din București, de-a lungul timpului. Inițial, Cercul Militar al ofițerilor a fost pus sub patronajul lui Carol I, iar primul conducător a fost generalul Alexandru Zefcari, în perioada 1876 – 1877, se arată pe site-ul cmn.ro.
În anul 1889, generalul Eracle Arion a avansat ideea construirii unei clădiri proprii pentru Cercul Militar. Palatul a început să fie ridicat abia în anul 1911, pe locul fostei Mănăstiri Sărindar. Locația a fost una mlăștinoasă, astfel că s-a decis realizarea unei fundații pe piloni de stejar, înfipți în terenul ferm de sub mocirlă, la recomandarea inginerilor Anghel Saligny și Elie Radu.
În timpul Primului Război Mondial, clădirea, care se afla la roșu, a fost devastată de trupele Puterilor Centrale. Drept urmare, Cercul Militar a fost evacuat după ce Bucureștiul a fost invadat în aprilie 1916. Începând cu 1919, după ce armata română revine în Capitală, se reiau reparațiile la clădire.
Pe data de 4 februarie 1923, în prezența regelui Ferdinand I al României și a reginei Maria, a ministrului de război, generalul Gheorghe Mărdărescu, și a comandantului Corpului 2 Armată, generalul Ștefan Holban, a avut loc inaugurarea oficială, solemnă, a Palatului Cercului Militar, potrivit Wikipedia.org. 
În prezent, clădirea adăpostește Muzeul Militar Național, Biblioteca Militară Națională și Cercul Militar Național. Construcția este o adevărată bijuterie arhitecturală, având la interior mai multe săli cu design specific. Printre acestea se numără: Sala Maură, Sala Bizantină, Sala Gotică, Sala de Marmură și multe altele. Pe zidul exterior al clădirii se găsește o placă comemorativă în amintirea fostei Mănăstiri Sărindar.
Acesta este locul unde s-a aflat altarul sfintei mănăstiri „Sărindar”, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, zidită la anul 1652, prin grija voievodului Matei Basarab, cum însuși mărturisea în pisania bisericii:
„Făcând domnia mea 40 de biserici, precum mă făgăduisem lui Dumnezeu, am îndeplinit cu aceasta pre care am zidit-o din temelie, în locul unei bisericuțe vechi ce se zicea „a coconilor…” și eu am numit-o „Serindarul”, leat 7160 (1652), lăsând tot hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ca să fie pomenire părinților, nouă și fiilor noștri, amin”.
Foto: shtiu.ro
