Carol I a urcat pe tronul Țării Românești în 1866 după un lung șir de evenimente. Surprinzător a fost faptul că acesta nu a fost prima opțiune a politicienilor români, ci fratele mai mic al regelui Belgiei, contele Filip de Flandra, care însă a refuzat sperând să urce pe tronul țării sale.
După abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza, în noaptea zilei de 10/22–11/23 februarie 1866, Principatele Unite aveau nevoie de un nou conducător. Liberalii Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti şi Eugeniu Carada, împreună cu conservatorii Lascăr Catargiu, Anastase Panu, Grigore Brâncoveanu şi Gheorghe Ştirbei, precum şi căpitanii din Armata României, C. Pilat, Anton Berindei, Al. Lipoianu, Anton Costescu, Mălinescu, Alexandru Candiano – Popescu şi Handoca, au pus la cale complotul care l-a obligat pe Cuza să plece în exil.
Pe data de 30 martie 1866 românii erau înștiințați că Principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen este noul candidat la tronul Principatelor Române Unite, după ce contele Filip de Flandra a refuzat oferta politicienilor români. Decizia a fost anunțată de către Locotenența Domnească, un organism care funcționa precum un Consiliu de Regență.
Din acest organ de conducere făceau parte Lascăr Catargiu, reprezentant al Moldovei și al conservatorilor, Nicolae Golescu, reprezentant al Țării Românești și al liberalilor, precum și colonelul Nicolae Haralambie, reprezentant al Armatei, potrivit rfi.ro.
Noul stat român modern avea doar șapte ani, iar aducerea lui Carol I la conducerea țării avea nevoie de legitimitate. Drept urmare, a fost organizat un plebiscit unde peste 685.000 de oameni s-au pronunțat în favoarea aducerii lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen în fruntea Principatelor Române.
Pe data de 2 aprilie 1866, Guvernul provizoriu condus de Ion Ghica a emis un document în care a anunțat susținerea lui Carol I la conducerea țării. Pentru ca lucrurile să aibă și mai multă legitimitate a fost înființată o Adunare Constituantă care a decis în favoarea noii linii politice cu 109 de voturi pentru și 6 împotrivă.
Inițial, Ion C. Brătianu, a călătorit în Germania și s-a întâlnit la Düsseldorf cu Carol și cu tatăl său, obținând acordul acestuia de a deveni principe. Carol I fusese recomandat de către Napoleon al III-lea (familia lui Carol era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea), lucru care a valorat mult în ochii politicienilor români.
Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito, cu un pașaport fals până la București, datorită conflictului care exista între țara sa și Imperiul Austriac. Pe data de 6 mai 1866, principele a sosit la Baziaş unde s-a întâlnit cu Ion C. Brătianu. Cei doi au călătorit separat pe un vapor, la clasa a II-a fără a schimba o vorbă, pentru a nu isca suspiciuni. Carol I intrat în ţara pe care avea să o conducă vreme de 48 de ani pe la Drobeta Turnu Severin.
Patru zile mai târziu, Carol I al României avea să intre în București. Aici a fost întâmpinat de 30.000 de oameni dornici să-l cunoască. Carol I a depus jurământul în noua sa calitate de domnitor al Principatelor Unite Române în Palatul Mitropolie chiar pe 10 mai, în ziua venirii sale.
Cu această ocazie, activitatea Locotenenței Domnești a luat sfârșit, iar jurământul constituțional depus de Carol I a dus România într-o nouă eră. Sub domnia sa țara noastră a obținut independența față de Imperiul Otoman, a fost emisă prima monedă românească, leul, și a modernizat toate instituțiile statului. Teritoriul României s-a mărit considerabil, după ce a obținut Dobrogea și Cadrilaterul. Carol I a devenit, din anul 1881, primul rege al României, titlu pe care l-a deținut până la moartea sa pe 27 septembrie 1914.
Foto: Wikipedia.org
