Paștele este cea mai importantă sărbătoare religioasă pentru creștinii din întreaga lume. Țara noastră a celebrat cum se cuvine, de-a lungul timpului, Învierea lui Iisus Hristos. Marii domnitori ai acestor meleaguri au înțeles importanța evenimentului și au respectat îndemnurile din scripturile sfinte.
Săptămâna Patimilor era una de mare sărbătoare, în trecut, la curțile domnești, însă totul este făcea respectând un anumit cod de sobrietate. Încă de pe vremea Bizanțului, domnitorul împreună cu boierii mergeau la slujbele religioase, unde aprindeau câte o lumânare pentru mântuirea sufletului.
În ziua de miercuri, mitropolitul oficia slujba de maslu la biserica din interiorul curții domnești, adică ungerea credincioșilor cu ulei sfințit, după care urmau rugăciunile. Fiecare boier prezent trecea apoi prin fața voievodului și își cerea iertare, obicei care s-a transferat cu timpul zilei de joi.
La slujba religioasă din Joia Mare, domnitorul mergea și pupa și se închina la toate icoanele din biserică, după care își cerea iertare tuturor celor prezenți. Acesta era urmat de copiii săi și de boieri. Totodată, joia avea loc și grijania, însă în unele situații se alegea ziua de sâmbătă sau de duminică.
În timpul lui Matei Basarab (1580 – 1654), după împărtășanie urma ritualul „spălării picioarelor”. În felul acesta, se celebra momentul când Iisus Hristos a spălat picioarele apostolilor săi. După aceea, domnitorul le oferea boierilor un pahar de vin și o cafea.
În Sâmbăta Mare, domnitorul era prezent din nou la biserică, împreună cu boierii, unde la 6:00 seara participa la o scenetă în care Mântuitorul era pus în mormântul său. Toți aveau lumânări aprinse, iar oamenii ieșeau din biserică și mergeau în curtea palatului unde sărutau o bucată de pânză pe care era brodată scena înmormântării lui Iisus Hristos.
Domnitorii români au preluat cele mai multe obiceiuri ale marilor curți europene. Noaptea de Înviere era una fastuoasă la care voievodul îmbrăca straie de sărbătoare și era primit în curtea palatului de toată lumea cea vestită din țară, în frunte cu mitropolitul. Se ținea o slujbă unde se citeau sfintele scripturi, după care se mergea la o masă dată de domnitor tuturor celor prezenți. Dacă acest ultimul eveniment nu mai avea loc, toată lumea pleca acasă.
„Este poronca Domnului, dată cătră treti logofăt, la 6 ceasuri din noapte, mitropolitul, arhiereii, episcopii şi toţi boierii să se afle la biserica curţii şi iese şi Domnul, îmbrăcat în cabaniţă, cu toată ceremonia ce s-a arătat la ziua sfintei Naşteri. Şi cântându-se canonul Sâmbetei, îndată se împart făclii la toţi. Şi după sfârşitul canonului, iese Domnul, cu mitropolitul, în divanul cel mare, însă mitropolitul, cu arhiereii şi cu toţi egumenii, îmbrăcaţi în toate veşmintele, şi acolo se face ceremonia de rânduiala sfintei biserici, adică începătură de cântarea sfintei învieri; şi apoi, începându-se canonul învierii, intră iarăşi în biserică; şi, după sfârşitul canonului, cu sfetilna, iar iese Domnul, cu toţi cei arătaţi mai sus, cu făclii aprinse, ori în maidanul cel mare al curţii, ori înlăuntrul dinspre Doamna, unde este gătit scaunul Domnului, a beizadelelor, a mitropolitului, a arhiereilor şi a toată boierimea (Gheorgachi, vtori logofăt Obiceiul ceremoniei ce se face la ziua Învierii Domnului Hristos, 1762).
Era obiceiul ca de sărbătorile de Paşte domnitorul să ierte anumite pedepse date unor osândiţi sau să hotărască micşorarea altora. Astfel, în timpul mesei date în ziua de Înviere, mitropolitul spunea rugăciunea „Tatăl nostru…”, iar când ajungea la cererea:„Şi ne iartă nouă greşalele noastre…” se oprea, iar logofătul Curţii Domneşti citea lista celor care urmau a fi iertaţi şi a celor cărora li se hotăra reducerea pedepsei. Acesta a fost un obicei care a rămas multă vreme la noi odată cu venirea Paştelui, potrivit historia.ro.
Foto: vocea.biz
