Pe data de 8 august, în calendarul creștin-ortodox, sunt sărbătoriți Sf. Emilian Mărt., Ep. Cizicului și Sf. Miron, Ep. Cretei. Totodată, din anul 2002 este celebrată Ziua internațională a... citește tot
Într-o perioadă în care mulți dintre tineri optează pentru un credit „Prima Casă”, aceștia nu iau în calcul faptul că „mai posedă” o casă ceva mai mare. Căci, da, ei sunt poporul. Desigur, așa cum bănuiați, este vorba despre Casa Poporului. Totuși, de ce Palatul Parlamentului poartă printre români denumirea de Casa Poporului?
Palatul Parlamentului din București măsoară 270 m pe 240 m, 86 m înălțime, și 92 m sub pământ. Are 9 nivele la suprafață și alte 9 subterane. Acesta este a doua cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume.
Denumirea oficială a construcției a fost „Casa Republicii“, dar este cunoscută drept „Casa Poporului“, chiar și după Revoluția din anul 1989. Începând cu anul 1990, clădirea poartă numele de „Palatul Parlamentului“ (locul unde se întrunesc cele două camere şi unde se află cele peste 400 de cabinete ale politicienilor).
De ce este București capitala României?
Deși nu se știe exact de ce clădirea la care au lucrat peste 700 de arhitecți poartă acest nume neoficial, se pare că așa numita Casă a Poporului era un cadou de la poporul român pentru Ceauşescu, cel mai iubit fiu al neamului. Cifrele neoficiale susțin că aproape un miliard de dolari au costat materialele pentru a ridica faimoasa construcție. Lucrările la Casa Poporului au fost demarate la începutul anilor ’80 și au fost terminate în 1997, la opt ani după moartea dictatorului Nicolae Ceaușescu.
Totuși, prima dată când Casa Poporului a fost cu adevărat a poporului a fost în anul 1990, atunci când clădirea a fost deschisă publicului. Vizitele nu erau restricţionate, se putea merge oriunde. Mii de oameni au năvălit să viziteze Palatul Parlamentului.
Australianul Rupert Murdoch, magnatul presei mondiale, s-ar fi oferit să cumpere Palatul Parlamentului în primăvara anului 1990, făcând o ofertă de un miliard de dolari. „Nu ne vindem țara”, ar fi spus guvernanții vremii. Apoi, a urmat oferta guvernului japonez, care era și mai mare. Răspunsul a fost, de asemenea, negativ.
