Cartea de căpătâi a Creștinismului și a Iudaismului poartă numele de Biblie. Textele din Biblie sunt scrieri ale unor documente separate (numite „cărți”) scrise într-un interval de timp de circa 1.000 de ani. Totuși, de ce „Biblia” poartă numele de… Biblie?
Ei bine, numele de „Biblie” provine din cuvântul grecesc „βιβλία” (biblía), care înseamnă „cărți”. Acest termen este forma de plural a cuvântului „βιβλίον” (biblíon), care înseamnă „carte” sau „pergament mic”. În limba latină, termenul a fost preluat sub forma „biblia sacra”, care se traduce ca „cărțile sfinte”.
Originea acestui cuvânt atât de folosit la nivel mondial poate fi urmărită până la orașul antic Byblos (în prezent în Liban), care era un centru important de comerț cu papirus (un material folosit pentru scriere în antichitate). Din acest motiv, „byblos” a ajuns să fie asociat cu cărțile sau scrierile.
Se presupune că Vechiul Testament este rezultatul activității a circa 100-150 scriitori diferiți. Unele dintre cărți sunt rezultatul mai multor autori, nu doar a unuia și Vechiul Testament a fost scris pe parcursul a câteva sute de ani.
Mulți îl consideră pe Moise ca fiind autorul principal al primelor cinci cărți ale Bibliei (Geneza, Exodul, Leviticul, Numerele și Deuteronomul), cunoscute sub numele de Tora. David este considerat principalul autor al Psalmilor deși și Regele Solomon, fiul lui David, este creditat cu scrierea unei părți însemnate a zicătorilor din Biblie. Printre autorii Vechiului Testament se mai numără Iosua Navi, Ezdra, Daniel, Osea, Amos, Naum, Zaharia, Ieremia, Isaia, etc.
Noul Testament este format din patru Evanghelii scrise de apostolii Luca, Marcu, Matei şi Ioan şi descriu viaţa lui Iisus Hristos, miracolele pe care le-a făcut acesta, învăţăturile sale către omenire, patimile şi Învierea. Noul Testament mai cuprinde 21 de epistole scrise de Pavel, Ioan, Petru, Iacob și Iuda.
Foto: DepositPhotos.com
