În lucrarea scrisă în anul 1895 și intitulată „Igiena țăranului român”, dr. Gheorghe Crăiniceanu dedica un capitol întreg creșterii copiilor în familiile de țărani. Autorul explică care era hrana celor mici și cum era un miracol ca copiii să trăiască până la vârsta maturității.
Statisticile vremii spun că nouă din zece decese erau provocate de sărăcia cruntă în care trăiau țăranii de atunci. Nici copiii nu făceau excepție și deși nu existau metode contraceptive și veneau pe lume mulții prunci, doar puțini reușeau să atingă vârsta maturității.
„Hrana copiilor de țâță de asemenea trebue adusă în acord cu prescripțiunile igienei, și atunci mortalitatea copiilor va scade. Forte neigienic este a îndopa copiii mici, numai de câte 2-3 luni, cu mămăligă și alte nutrimente greu de mistuit”, scrie dr. Gheorghe Crăiniceanu.
Acesta continuă: „Rea este strîngerea prea tare în fașe a mâinilor și piciorelor copiilor, sub cuvînt că acestea să crescă drepte, pe când ele numai strînse nu se pot desvolta cum se cade, și apoi strîmbarea piciorelor și a mânilor nu provine din nelegare strînsă și nici nu pot fi împedecată prin acesta, căci originea acestor strîmbări zace în diferite bole, mai cu semă ale oselor. Ca așternutul de sub copil să fie mai puțin deteriorat de umedele ce se produc, este bine ca o salteluță potrivită să fie umplută cu paie ori cu frunză de fag și alte asemenea, putendu-se astfel schimba mai des”.
În însemnările adunate de istoricul şi etnograful clujean Constantin Bărbulescu în cartea intitulată „România Medicilor. Medici, ţărani şi igienă rurală în România de la 1860 la 1910” se arată că țăranii români nu prea erau prieteni cu apa.
„Baie generală niciodată nu fac, nici femeile, nici bărbaţii, şi aceştia nici pe cap nu se spală decât în mod excepţional. Se înţelege lesne în ce stare este pielea ţăranului. Un strat gros de murdărie stă totdeauna pe dânsa şi aceia care au avut ocazia să stea între dânşii cunosc mirosul caracteristic pe care îl exhală din cauza pielii şi a hainelor murdare”, scria tânărul medic Constantin Popescu la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Un alt doctor din acea perioadă, I. C. Drăgescu, scria în anul 1866 că țăranii sunt oameni „care fug de apă și care în toată viața lor nu s-au scăldat decât o dată, la botez”.
„Ţăranul de obicei nu face baie decât atunci când din întâmplare cade în apă. Din această pricină, părţile trupului care asudă miros greu. Unii nu se spală decât o dată pe săptămână, duminica, dar şi atunci dau cu puţină apă pe obraz şi pe mâini”, mai scria medicul Drăgescu.
