La începutul secolului al XV-lea, lumea islamică era dominată de doi titani cu ambiții colosale: Baiazid I, supranumit „Fulgerul” (Yıldırım), sultanul care extinsese Imperiul Otoman până la porțile Europei, și Timur Lenk („Timur cel Șchiop”), cuceritorul sângeros care visa să refacă imperiul lui Ginghis Han.
Conflictul dintre cei doi nu a fost doar o luptă pentru teritoriu, ci o ciocnire de orgolii care a culminat cu una dintre cele mai umilitoare înfrângeri din istoria otomană.
Relația dintre Timur și Baiazid a început să se deterioreze prin schimburi de scrisori insultătoare. Timur îl numea pe Baiazid „o furnică de rând”, în timp ce sultanul otoman îi răspundea cu dispreț, amenințându-l că îi va pângări haremul. Aceste jigniri, amestecate cu disputele asupra emiratelor din Anatolia, au făcut războiul inevitabil.
În iulie 1402, cele două armate s-au întâlnit la Ankara. Deși Baiazid avea o armată disciplinată, Timur a demonstrat un geniu tactic superior:
După înfrângere, Baiazid a fost capturat în timp ce încerca să fugă. Ceea ce a urmat a intrat în legendă. Se spune că Timur l-ar fi ținut pe sultan într-o cușcă de fier, purtându-l ca pe un trofeu prin tabără și folosindu-l drept scaun pentru a încăleca pe cal.
Deși istoricii moderni dezbat dacă a fost vorba de o cușcă propriu-zisă sau de o litieră închisă (pentru a preveni evadarea), simbolismul rămâne același: umilința totală. Soția lui Baiazid, Despina Olivera, a fost obligată să servească la masa lui Timur, un gest care l-a dărâmat psihic pe sultanul captiv.
„Mândria lui Baiazid a fost singura barieră pe care Timur nu a putut-o dărâma cu sabia, dar a reușit să o strivească prin batjocură.”
Moartea lui Baiazid în captivitate (1403) a aruncat Imperiul Otoman într-un deceniu de haos, cunoscut sub numele de Interregnul Otoman. Fiii săi s-au luptat pentru tron, iar expansiunea turcilor spre Europa a fost amânată cu aproape 50 de ani. Timur, în schimb, s-a retras spre est, murind scurt timp mai târziu în timp ce plănuia invadarea Chinei.
