Încă din primul mandat, Donald Trump a pus ochii pe Groenlanda, cea mai mare insulă din lume. Trump își dorește resursele naturale ale insulei (petrol, gaze și metale rare) care ar putea deveni mai accesibile pe măsură ce schimbările climatice topesc gheaţa din teritoriu. Totuși, cum a ajuns Greonlanda în posesia Danemarcei?
Istoria europeană a Groenlandei începe în secolul al X-lea, atunci când exploratorul norvegian Erik cel Roșu, exilat din Islanda pentru crimă, a descoperit și colonizat insula. În jurul anului 986, Erik cel Roșu a fondat primele așezări vikingi în sudul Groenlandei, care au avut un oarecare succes până în jurul anului 1450. După dispariția acestor colonii, Groenlanda a căzut într-o perioadă de izolare relativă, iar legăturile cu Europa s-au estompat.
În secolul al XV-lea, Groenlanda a intrat sub stăpânirea Regatului Norvegiei, care era în acel moment un teritoriu legat de Danemarca, conform uniunii dintre cele două regate, cunoscută sub numele de Uniunea de la Kalmar (1397-1523).
În anul 1814, după Napoleonic Wars, Danemarca a fost nevoită să cedeze Norvegia Suediei prin Tratatul de la Kiel, dar Groenlanda și Insulele Feroe au rămas sub controlul Danemarcei. Deși Danemarca a devenit oficial stăpână pe Groenlanda, suveranitatea asupra insulei nu era total consolidată, iar controlul efectiv al autorităților daneze a fost limitat, în special în interiorul insulei.
În secolul al XIX-lea, Danemarca a început să își întărească controlul asupra Groenlandei, începând cu deschiderea unor stații comerciale și explorarea interiorului insulei. În această perioadă, Groenlanda a fost văzută în primul rând ca o sursă de resurse, cum ar fi foca și balena, dar și ca un teritoriu strategic în cadrul politicii internaționale.
Un moment semnificativ în consolidarea controlului danez a fost în 1921, când Parlamentul danez a adoptat o lege prin care Groenlanda a fost oficial declarată teritoriu autonom sub suveranitatea Danemarcei. În acest moment, Danemarca își asuma autoritatea completă asupra afacerilor externe și politice ale insulei, dar autoritățile locale din Groenlanda își păstrau un grad de autonomie în anumite domenii.
După cel de al Doilea Război Mondial (1939-1945), Danemarca și-a reafirmat controlul asupra Groenlandei în fața presiunii internaționale și în contextul unei lumi divizate de Războiul Rece. În anul 1951, SUA și Danemarca au semnat un acord prin care baza militară de la Thule a fost stabilită în Groenlanda, consolidând importanța strategică a insulei. Aceasta a fost o mișcare importantă în contextul geopolitic al vremii, mai ales în fața amenințării Uniunii Sovietice.
Pe măsură ce timpul a trecut, mișcările pentru autodeterminare au câștigat teren în Groenlanda. În 1979, Danemarca a acordat insulei un statut de autonomie internă, iar în 2009, Groenlanda a devenit un teritoriu autonom complet, cu control asupra resurselor naturale și afacerilor interne, dar rămânând parte a Regatului Danemarcei.
Astăzi, Groenlanda este o regiune autonomă a Danemarcei, cu un guvern local care administrează majoritatea aspectelor economice și politice ale insulei. Totuși, politica externă și apărarea rămân în continuare sub controlul Danemarcei. De-a lungul decadelor, Groenlanda și-a câștigat un grad semnificativ de auto-guvernare, iar discuțiile privind posibilitatea unui viitor referendum pentru independență au fost tot mai frecvente.
În pofida autonomiei extinse, Groenlanda continuă să fie un teritoriu de mare interes pentru Danemarca, datorită resurselor naturale abundente ale insulei, cum ar fi mineralele, petrolul și gheața, care ar putea juca un rol din ce în ce mai important în economia globală în viitor.
Cu o suprafață de 2.166.000 km², Groenlanda are 56.000 de locuitori, cam cât un oraș mic din România, așa cum sunt Giurgiu sau Popești-Leordeni. Puțini sunt cei care au fost atrași de condițiile vitrege de supraviețuire din Groenlanda.
Foto: DepositPhotos.com
