Astăzi, roșia este vedeta bucătăriei mediteraneene, însă timp de două secole, această legumă (care este, de fapt, un fruct) a fost privită în Europa cu o teroare pură. Supranumită „mărul otrăvit”, roșia a fost acuzată de moartea a numeroși nobili, fiind considerată o armă biologică a naturii. Adevărul din spatele acestei „otrăviri” este însă o lecție fascinantă de chimie accidentală și diferențe de clasă socială.
Când conchistadorii spanioli au adus roșiile din America de Sud (Mexic) în anii 1500, europenii au făcut o asociere fatală. Roșia, în accepțiunea lor, semănau izbitor cu plantele din familia Solanaceae, precum mătrăguna sau mândragora, cunoscute pentru toxicitatea lor ridicată.
Botaniștii vremii au clasificat-o rapid drept o plantă toxică. Mai mult, în folclorul german se credea că vrăjitoarele foloseau plante din această familie pentru a invoca vârcolaci, motiv pentru care roșia a fost numită inițial wolf peach (până astăzi, numele științific este Solanum lycopersicum – piersica lupului).
Aici intervine ironia sorții. În secolele al XVI și al XVIII-lea, existau discrepanțe uriașe între modul în care mâncau bogații și săracii.
Aristocrații foloseau veselă de lux, realizată din peltru (un aliaj de staniu cu un conținut foarte ridicat de plumb).
Săracii mâncau de pe farfurii de lemn sau din ceramică simplă.
Roșiile sunt extrem de acide. Atunci când o roșie tăiată era pusă pe o farfurie de peltru, aciditatea fructului dizolva plumbul din aliaj, care se scurgea direct în mâncare. Rezultatul? Intoxicație severă cu plumb.
Deoarece nobilii erau singurii care își permiteau luxul acestor farfurii „otrăvitoare”, ei erau și singurii care mureau după ce consumau roșii. Săracii, care mâncau roșiile direct de pe lemn, nu pățeau absolut nimic, însă moartea unui conte era mult mai vizibilă decât sănătatea unui țăran, alimentând mitul pericolului.
O altă sursă de frică era omida roșiei (Manduca quinquemaculata). Unii oameni credeau că această omidă este atât de veninoasă încât simpla ei prezență pe fruct transforma roșia într-o bombă toxică. În realitate, deși omida arată fioros și poate distruge o recoltă, ea este complet inofensivă pentru om.
Reabilitarea roșiei a durat enorm. Se spune că în America, în 1820, un bărbat pe nume Colonelul Robert Gibbon Johnson a decis să pună capăt mitului. Acesta s-a așezat pe treptele tribunalului din Salem, New Jersey, în fața unei mulțimi șocate, și a mâncat un coș întreg cu roșii. Când mulțimea a văzut că acesta nu s-a prăbușit mort, percepția a început să se schimbe.
În Europa, marea schimbare a venit odată cu inventarea pizzei moderne în Napoli, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Roșia a părăsit grădinile ornamentale (unde fusese ținută doar pentru frumusețea fructelor sale roșii) și a intrat definitiv în farfuriile noastre, de data aceasta fără ajutorul plumbului.â
