În memoria colectivă a perioadei comuniste, fraza „sunt din București” purta o greutate aparte. Într-o Românie în care libertatea de mișcare era strict controlată, iar resursele erau drămuite cu zgârcenie de aparatul de stat, Capitala nu era doar un oraș mai mare, ci un univers paralel. A avea buletin de București reprezenta un adevărat statut social, un privilegiu râvnit și o sursă de mândrie afișată adesea cu ostentație. Dar de unde venea această mândrie și ce făcea din București un tărâm al făgăduinței în epoca de aur?
Mândria de a fi bucureștean era alimentată, în primul rând, de exclusivitate. Prin Decretul nr. 68 din 1976, Bucureștiul (alături de alte câteva mari orașe industriale) a fost declarat „oraș închis”. Mutația sau stabilirea în Capitală erau aproape imposibile pentru cetățeanul de rând.
Pentru a primi celebrul buletin de București, un provincial trebuia să îndeplinească condiții drastice:
Căsătoria cu un rezident local (un scenariu atât de comun încât a devenit tema uneia dintre cele mai populare comedii ale vremii, filmul Buletin de București din 1983).
Repartitia guvernamentală la un loc de muncă strategic, rezervată de obicei șefilor de promoție sau cadrelor de partid.
Astfel, buletinul devine o marcă a reușitei. Să fii din București însemna că „ai răzbit”, că faci parte dintr-o elită care a fentat sau a învins sistemul rigid al repartițiilor.
În anii ’80, când raționalizarea alimentelor atinsese cote dramatice în provincie, Bucureștiul beneficia de o atenție specială din partea conducerii de partid. Nicolae Ceaușescu se temea de revoltele din Capitală, motive pentru care vitrinele și magazinele de aici primeau ultimele resurse ale țării.
În provincie, controlul cartelelor era stric și existau cozi interminabile la produse de bază. În Bucureși, rațiile erau mai mari, iar magazine ca Unirea sau Unic erau aprovizionate mult mai frecvent. În plus, în provincie, curentul era oprit ore în șir, caloriferele erau reci aproape toată iarba. Și în București restricțiile erau dure, dar prioritizate față de restul țării. În plus, în provincie produsele de import erau aproape inexistente, pe când în București erau o mulțime de bișnițari.
Locuitorul din provincie care ajungea la București se întorcea acasă cu portbagajul plin de salam de Sibiu, banane verzi puse la copt pe șifonier, conserve sau Pepsi. Bucureșteanul, în schimb, trăia la sursă – o diferență de nivel de trai care genera un sentiment firesc (deși trist) de superioritate.
Mândria bucureșteanului se hrănea și din viața culturală și urbană. Bucureștiul rămăsese singurul loc unde pulsul lumii exterioare încă se mai simțea, fie și estompat.
Aici funcționau marile teatre, Sala Palatului, cinematografele de pe Bulevardul Magheru și Universitatea. Tinerii din București aveau acces mai facil la discuri cu muzică rock și pop aduse din Vest, la haine de Blugi „de la bișnițari” și la atmosfera cosmopolită a marilor bulevarde.
De asemenea, marile șantiere ale epocii – de la construcția Metroului (inaugurat în 1979) până la ridicarea Casei Republicii – dădeau impresia că Bucureștiul este centrul absolut al tuturor transformărilor, o metropolă în plină expansiune.
Privită retrospectiv, mândria de a fi bucureștean pe vremea lui Ceaușescu a fost consecința directă a unui sistem opresiv care crea intenționat inegalități. Nu era vorba doar despre patriotism local, ci despre o luptă pentru supraviețuire și confort.
Bucureșteanul nu era neapărat mai norocos în mod absolut – îndura și el frigul, cozile și propaganda –, dar în comparație cu restul țării, trăia în „capitala privilegiilor”. Să spui că ești din București era echivalentul unei garanții de acces la oportunități pe care restul românilor le puteau doar visa.
