Pentru generația Z, pare un scenariu de film distopic. Pentru cei care au trăit-o, este o colecție de amintiri contrastante: de la siguranța unui loc de muncă garantat, la frigul din apartamente și cozile interminabile la lapte.
Anii ’70 și ’80 au reprezentat două fețe total diferite ale comunismului românesc. Dacă prima decadă a fost una de relativă deschidere și „prosperitate” de import, anii ’80 au adus „Epoca de Aur” într-un colaps economic dominat de lipsuri.
În anii ’70, România trăia un moment de relaxare. Magazinele erau încă aprovizionate, puteai găsi produse străine (țigări BT, Pepsi, ciocolată chinezească), iar televiziunea emitea programe variate, inclusiv filme americane. Totul s-a schimbat dramatic în anii ’80, când Nicolae Ceaușescu a decis achitarea rapidă a datoriei externe. Rezultatul? Exportul masiv de alimente și raționalizarea consumului intern.
Apartamentul de bloc era centrul universului cotidian. Însă confortul era un lux:
Coada nu era doar un mod de a cumpăra ceva, ci un spațiu social. Se „stătea la rând” fără să se știe exact ce se bagă („Se dă ceva la colț!”).
Cozile la lapte: Începeau la 3 sau 4 dimineața. Oamenii lăsau sticlele goale în rând pentru a-și păstra locul și se mai întorceau peste câteva ore.
Daciile și benzina: Posesorii de mașini aveau voie să circule doar în anumite duminici (soț/fără soț), în funcție de numărul de înmatriculare, pentru a economisi combustibil.
Societatea era extrem de disciplinată:
Dincolo de lipsuri, românii au supraviețuit prin inventivitate și solidaritate. Se făcea troc (un pachet de Kent pentru o programare la doctor), se asculta în secret Radio Europa Liberă și se prețuiau micile bucurii mult mai mult decât astăzi.
O altă distracție era mersul la cinema, mai ales că la televizor românii nu aveau nimic de văzut în cele două ore de emisie. Când rula un film bun, se formau cozi la cinematografe. Lacrimogenele filme indiene, precum „O floare și doi grădinari” sau „Lanțul amintirilor”, filmele de acțiune, cum ar fi cele cu Piedone, sau filmele istorice românești erau în topul preferințelor, așa că puțini erau cei care le ratau. Oricum, ținând cont că filmele se schimbau doar o dată la şapte zile, oamenii aveau timp să le vadă.
Viața în comunism nu a fost doar o listă de restricții, ci o lecție dură despre cum spiritul uman găsește căi să lumineze chiar și în cele mai întunecate apartamente.
Comunismul este perioada care a afectat drastic România. Și iremediabil, ar spune alții. Există însă, în gândirea colectivă, ideea că în perioada comunistă toată lumea avea un loc de muncă și nu exista șomaj. Parțial, adevărat. Dar, doar parțial. De ce este o prostie această afirmație?
Ideea că în lumea comunistă nu există șomaj a fost ani de-a rândul punctul forte al propagandei comuniste. Atât în România cât și în restul țărilor din blocul comunist, precum URSS, Ucraina, etc. Se pare însă că adevărul este altul. De la nivel înalt se luau decizii politice pentru ca șomajul să nu fie aplicat.
Regimul comunist aplica un așa zis „șomaj mascat”. Cu alte cuvinte, regimul supradimensiona numărul de angajați în fabrici și uzine chiar dacă aceast lucru ducea la o productivitate redusă. Cu alte cuvinte, mulți oameni aveau un loc de muncă, deși nu munceau. La nivel național exista, în anul 1989, un număr nejustificat de mare de angajați. Puțini știu că, în perioada comunistă, statul a cheltuit resurse uriașe pentru construirea unor capacități de producție care au generat pierderi, dar au asigurat ocuparea forței de muncă.
În plus, în anul 1968, a fost introdusă în Codul Penal infracțiunea de vagabondaj (persoană care deşi are capacitatea de a munci, nu exercită în mod obişnuit o ocupaţie sau profesie ori nu prestează nicio altă muncă pentru întreţinerea sa). Un alt factor care a dus la un șomaj scăzut în România comunistă a fost interdicția românilor de a munci în străinătăte.
