Există locuri în România unde timpul nu a fost măsurat în ore, ci în centimetri de apă care urcau implacabil pe zidurile caselor. Bezidu Nou, un sat pitoresc din județul Mureș, este astăzi un „Atlantis” ardelean, o jertfă adusă pe altarul sistematizării comuniste, a cărui imagine simbol a făcut înconjurul lumii: o turlă de biserică singuratică, țâșnind din oglinda rece a unui lac de acumulare.
Înainte de a deveni o ruină subacvatică, Bezidu Nou era un exemplu rar de armonie socială. Satul găzduia o comunitate diversă, formată din maghiari, români și romi, dar ceea ce îl făcea cu adevărat special era diversitatea religioasă. Aici conviețuiau unitarieni, catolici, reformați și, cel mai fascinant, secuii sabatizanti (creștini care adoptaseră ritualuri iudaice).
Această bogăție culturală a fost ștearsă de pe hartă nu de un dezastru natural, ci de o decizie politică.
Tragedia a început în anul 1975, sub regimul lui Nicolae Ceaușescu. Oficial, scopul proiectului era construirea unui baraj pentru a preveni inundațiile pe valea pârâului Cușmed. Neoficial, mulți localnici și istorici consideră că distrugerea satului a făcut parte din programul de „sistematizare rurală”, prin care satele considerate neviabile erau rase de pe fața pământului.
Lucrările au fost sistate temporar în 1977, dar au fost reluate cu forțe proaspete în 1984. Până în 1988, soarta localității era pecetluită. Peste 180 de case au fost evacuate forțat, iar oamenii au fost nevoiți să își părăsească gospodăriile strămoșești, mutându-se în localitățile vecine, precum Sângeorgiu de Pădure.
Procesul de inundare a fost unul lent și chinuitor. Apa a început să acopere grădinile, apoi pragurile caselor, până când acoperișurile au dispărut unul câte unul. Imaginea cea mai dureroasă pentru foștii locuitori a fost cea a bisericilor.
„Oamenii priveau de pe dealuri cum apa le înghite biserica unde fuseseră botezați și cununați. Era ca și cum le murea cineva drag sub ochi, iar ei nu puteau face nimic”, a povestit ulterior un locuitor din zonă.
Timp de decenii, Biserica Catolică din sat a rămas simbolul rezistenței. Turla sa a rămas deasupra apei, devenind un monument tăcut al tragediei. Turiști din toată Europa veneau la Bezidu Nou doar pentru a vedea acest deget de piatră care arăta spre cer din mijlocul lacului.
Din păcate, eroziunea și gheața au învins în cele din urmă. În vara anului 2014, turla bisericii catolice s-a prăbușit sub presiunea apei, lăsând în urmă doar amintiri și fotografii iconice. Totuși, spiritul locului a rămas viu prin „Zidul de Plâns” ridicat pe malul lacului, unde sunt trecute numele tuturor familiilor strămutate.
Astăzi, Lacul Bezid este o destinație populară pentru pescuit și relaxare, însă pentru cei care cunosc povestea, atmosfera este una melancolică. În perioadele de secetă severă, nivelul apei scade suficient de mult încât se pot vedea fundațiile vechilor case și resturi din zidurile cimitirului.
Monumentul Satului: Pe malul lacului a fost ridicat un parc memorial cu coloane sculptate în lemn, fiecare reprezentând o casă care a existat odată în sat.
Lecția de istorie: Bezidu Nou rămâne un avertisment despre cum proiectele ambițioase de inginerie, atunci când ignoră factorul uman și patrimoniul cultural, pot lăsa răni care nu se vindecă nici după jumătate de secol.
Foto: punctul.ro
