Literatura românească este bogată în opere de artă. Multe dintre poeziile lui Eminescu, Coșbuc sau Nichita Stănescu sunt adevărate capodopere. Însă, când vine vorba despre creații triste, George Bacovia ocupă un loc fruntaș. Totuși, de ce era atât de trist Bacovia? Care erau tristețile pe care poetul le transmitea prin creațiile sale?
Orice specialist în literatură ar spune fără doar și poate că Bacovia a fost, de departe, „cel mai trist poet român”. George Bacovia, pe numele sau real George Vasiliu, s-a născut în 1881. Acesta a venit pe lume într-o familie înstărită.
Primele semne ale depresiei bacoviene apar în perioada liceului, atunci când poetul scrie poemul „Liceu”. Acesta nu se ferește să numească instituția „cimitir al tinereții mele”.
„Anii de liceu nu mi-au părut prea fericiţi. Era prea multă asprime în şcoală şi prea puţină înţelegere”, avea să povestească ulterior poetul moldovean.
Odată ajuns în București, Bacovia se înscrie la Facultatea de Drept pe care o termină cu greu. Acesta evită să socializeze prea mult și se retrage în scris.
„Trăind izolat, neputând comunica prea mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine însumi, fac muzică şi când găsesc ceva interesant, iau note pentru a mi le reciti mai târziu”, se caracteriza Bacovia.
La vârsta de 33 de ani, artistul este internat la Sanatoriul de boli nervoase din Bucureşti. La 47 la Clinica de neuropsihiatrie Colentina, iar la 59 de primăveri la Clinica de neuro-psihiatrie a Spitalului Central din Bucureşti.
Deși și-a plătit cotizațiile la baroul din Bacău, nu a profesat niciodată ca avocat, ci a lucrat ca suplinitor, șef de birou, ajutor de contabil, copist, profesor de desen sau referent bibliotecar.
Au fost oameni care au afirmat că nu l-au văzut niciodată pe Bacovia vesel, deși au petrecut timp bun în preajma lor. Maximilian Vasiliu, nepotul din partea fratelui, a povestit conform adevarul.ro: „Nu l-am văzut niciodată pe Iorgu vesel, destins decât foarte rar şi nici atunci nu se putea spune că era cu adevărat vesel, ci oarecum dispus să spună câteva cuvinte, atunci când avea posibilitatea de a bea un pahar de vin. Pentru vinul bun avea un respect deosebit”
Acesta a adăugat: „Era slab de tot şi avea întipărită pe figură o adâncă tristeţe pe care până şi un copil ca mine o vedea. Trăia o perioadă de claustrare aproape totală, în micul său iatac din casa părintească. Sta zile întregi fără să scoată un cuvânt. Numai ţigările, fumate una după alta, păreu că-i alină întrucâtva amarul zilelor care treceau uniform. Era privit de familie cu multă compasiune. Noi, nepoţii, nu îndrăzneam niciodată să-i adresăm vreun cuvânt”.
Totuși, iubea Bacovia viața? Iubea Bacovia oamenii? Poetul, considerat un reprezentant al simbolismului în România, zicea că da, deși acest lucru nu se vedea din exterior.
„Unii dintre prietenii mei îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii şi îi privesc cu interes prin geamul din faţa casei mele… Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare”.
„A scris Bacovia și poezii vesele?”, se întreabă, pe bună dreptate, mulți dintre elevi. Deși în timpul vieții au fost publicate 10 volume de poezii și alte câteva după moartea sa, cu greu se poate găsi o operă din cale afară de veselă, animată. Totuși, există și creații, așa cum este poezia „Noapte de vară” care îi aparțin lui Bacovia și nu transmit deloc tristețe.
Noapte de vară
Noaptea-ncet, ticnit se lasă –
Poezie, sau destin –
Luna urcă, somnoroasă, –
Vino, vin!Este linişte, răcoare,
Codrul e de farmec plin –
Pe sub teii încă-n floare, –
Poezie, sau destin.În suavele parfume
Poezie, sau destin –
Ori pe unde-ai fi în lume, –
Vino, vin!Îngerii deasupra noastră
Vor cânta un imn divin –
Ah, ce clară noapte-albastră, –
Poezie, sau destin.
