Seria conflictelor intermitente dintre Franța și Anglia care a avut loc în secolele XIV și XV nu a fost clasificată drept „Războiul de 100 de ani” până în 1823. În mod tradițional, se spune că războiul a început în 1337 când Filip al VI-lea a încercat să revendice Guyenne (o parte a regiunii Aquitaine din sud-vestul Franței) de la regele Eduard al III-lea.
Acesta a răspuns depunând pretenții la tronul francez, și a durat până în 1453 când francezii au pretins victoria asupra teritoriului disputat la bătălia de la Castillon. Prin acest calcul, Războiul de o Sută de Ani a durat, de fapt, 116 ani.
Cu toate acestea, originea luptelor periodice ar putea fi urmărită cu aproape 300 de sute de ani mai devreme până în 1066, când William Cuceritorul, ducele Normandiei, a subjugat Anglia și a fost încoronat rege, scria History.
Din punct de vedere tehnic, un vasal al regelui Franței (în calitate de duce al Normandiei), noul rol simultan al lui William ca rege al Angliei a inaugurat o rețea complexă de căsătorii dinastice în care descendenții regatului francez și englez au pretins, fără îndoială, aceleași teritorii.
De-a lungul timpului, aceste posesiuni de peste mări au dus la ciocniri inevitabile și, până în 1337, declarația lui Filip al VI-lea că Edward al III-lea își pierduse dreptul la Guyenne a fost doar împingerea de care Edward avea nevoie pentru a-și reînnoi pretenția la tron francez ca nepot și cea mai apropiată rudă de sex masculin a lui King Carol al IV-lea, care murise în 1328.
Din perspectiva franceză, datele convenționale atribuite războiului de o sută de ani (1337-1453) au marcat începutul și sfârșitul ostilităților engleze pe solul francez. Cu toate acestea, englezii au păstrat posesia orașului port Calais până în 1558 și au continuat să afirme o pretenție la tronul francez până când regele George al III-lea a renunțat în cele din urmă la titlu în 1800.
