Mihai Eminescu, cel mai mare poet român din toate timpurile, nu a dus nicicând o viață ușoară. Deși a trăit doar 39 de ani, Eminescu a avut suficient timp să demonstreză cât era de talentat. Totuși, viața poetului a fost presărată și cu ani mai puțin fericiți în care Eminescu avea un comportament de paria.
Pe data de 28 iunie 1883, Mihai Eminescu a fost arestat și internat la ospiciu în urma unui episod memorabil. Aflat la Capșa, poetul a ținut un discurs „politico-socialo-national” și, din cale afară de înfierbântat, ar fi scos un pistol și ar fi spus: „Vreau să îl împuşc pe rege!”. A fost suficient pentru ca scriitorul să fie pus în cămașă de forță pentru prima dată.
După anul 1884, Eminescu se reîntoarce la Iași unde caută o slujbă. Astfel începe cea mai grea perioadă din viața poetului care ajungă să trăiască din mila semenilor, de pe o zi pe alta.
Neavând o locuință a sa, Eminescu își duce zilele în spaţii mizere. Conform istoricilor, poetul a viețuit multe luni într-o şură a hanului Bacala din Iaşi. „De vreme ce rezidez într-o hulubărie puţin recomandabilă din orice punct de vedere, e lesne de înteţeles că nu am unde pune lucrurile mele (…) O tristă iarnă mă aşteaptă şi o tristă viaţă”, îi scria Eminescu unui prieten la vremea respectivă.
Reușește să se angajeze în anul 1885 ca sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală. Banii nu îi ajung. Lipsa de venituri îl afectează și Eminescu ajunge vrând nevrând la limita de jos a moralităţii. Acesta umbla asemeni unui vagabond și chiar ataca femeile pe stradă.
”Bea fără cumpăt şi, împins de instinct erotic congenital, bântuia cafeurile-chantante pierzând nopţile şi istovind ultimele energii sufleteşti. Lăsa biblioteca cu uşile deschise la voia întâmplării, nu însemna cărţile eliberate în registru şi-şi însuşea garanţiile băneşti pentru cărţi”, scria George Călinescu.
Criticul adăuga: „Ba cerea bani, dintr-o teroare lăuntrică de lipsuri, nu numai prietenilor, ci şi necunoscuţilor. Îmbrăcat într-un palton, livid, din buzunarele căruia – veche obişnuinţă de vagabond-scotea alune spre a le ronţăi – şi cu o pălărie înaltă pe cap, era văzut asediind femeile, de pildă, curtezanele germane de la hotelul Vanghele”.
Viața nu avea să se îmbunătățească pentru poet în următorii ani. După ce face un periplu la spitale din România și din străinătate, Eminescu moare pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9, București. Poetul fusese internat cu câteva luni înainte în spitalul Mărcuța din București și apoi fusese transportat la sanatoriul Caritas. Diagnosticul? „Alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.
