The Smoking Hills, un cadru perfect pentru filmarea unui producții cinematografice, un loc uitat de lume sau Iadul? Nici unul dintre cele enumerate, ci doar niște dealuri care ard de secole.
În anul 1850, exploratorul irlandez Robert McClure a văzut fum ridicându-se de pe țărmul de est al Capului Bathurst, în Teritoriile de Nord-Vest ale Canadei. El și echipajul său de la bordul HMS Investigator erau încântați. Ei sperau că acesta era un semnal de fum de la John Franklin și expediția sa pierdută, care dispăruse în timp ce căuta Pasajul de Nord-Vest cu cinci ani mai devreme, scrie Daily Mail.
Spre disperarea lor, Franklin nu se vedea nicăieri. Mai degrabă, au urcat cu greu pe țărmul escarpat multicolor pentru a găsi o scenă infernală de iazuri sulfurice și roci fumegânde. Se spune că McClure a adus o piatră pe nava sa ca suvenir. A ars și a făcut o gaură în biroul lui de mahon.
De fapt, Sir John Franklin a fost cel care a descoperit și a numit pentru prima dată Smoking Hills în timpul expediției sale anterioare pe râul Mackenzie (1825-1827). Ei cartografiau Râul Horton când au văzut fum ridicându-se de pe dealurile de 100 de metri.
Naturalistul din expediția pe râul Mackenzie, John Richardson, a emis ipoteza că de vină ar fi oxidarea mineralelor sulfurice și a materiei organice din șist. El a avut dreptate. Cei mai mulți au crezut inițial că activitatea vulcanică sau hidrotermală a cauzat fumul. Cu toate acestea, situl unic găzduiește șisturi bituminoase subterane, care arde spontan pe măsură ce stânca se erodează.
Aceste depozite sunt formate din lignit (cărbune brun) și concentrații mari de substanțe sulfurice, care se aprind atunci când intră în contact cu oxigenul. Oxigenul consumă electronii din pirita și materialul organic din șisturile.
Apoi se eliberează o cantitate mare de căldură și sute de grame de dioxid de sulf în fiecare secundă. Rocile care suferă acest proces se numesc „bocannes”. Temperaturile calde variate transformă rocile în roșu, negru, maro, galben și alb.
În plus, iazuri toxice de un metru adâncime punctează suprafața de un hectar. Aceste iazuri caustice conțin concentrații mari de minerale precum aluminiu, mangan, zinc, fier, cadmiu și nichel și găzduiesc 14 specii de alge tolerante la acizi.
Din înregistrările scrise și tradiția orală, se pare că dealurile ard continuu de secole. Ocazional, totuși, reacțiile exoterme se disipă atunci când nivelul de oxigen moare, pe măsură ce șistul arde mai departe în stâncă.
The Smoking Hills este considerată una dintre cele șapte minuni ale Teritoriilor de Nord-Vest. Nu există drumuri în apropiere, iar dealurile sunt accesibile doar cu barca sau cu elicopterul. Vizitatorii pun rar piciorul pe malul fumuriu, care este extrem de toxic și poluant.
Dealurile au afectat împrejurimile lor, în special tundra. Dioxidul de sulf a atacat solul. Cu cât te apropii de mare, cu atât pământul este mai dezolat, deoarece plantele se luptă să reziste acidității. „Locul funinginei”, cum au fost denumite dealurile de către oamenii care locuiesc la aproape 100 km depărtare, este unul dintre acele rare exemple de poluare naturală.
Foto: Wikipedia.org
