Cunoscuta expresie „a se duce pe Apa Sâmbetei” este specifică limbii române deoarece, doar în folclorul mioritic, există diverse mituri care explică sensul acesteia. De câte ori folosim această expresie înseamnă fie că am pierdut ori am distrus un obiect, fie că acel obiect a dispărut pur și simplu.
„Apa Sâmbetei” sau „Apa Morţilor”, cum i se mai spune, este patronată de Sfânta Sâmbătă, personaj care apare în nenumărate basme româneşti. Este hotarul dintre lumea asta şi lumea de dincolo sau lumea văzută și lumea nevăzută, adică Raiul și Iadul.
Victor Kernbach, scriitor român de science fiction și specialist în mitologie, explică în lucrarea intitulată „Mitologie română” că „Apa Sâmbetei” este un râu care izvorăşte din rădăcinile Bradului Lumii, un fel de Pom al Vieţii aflat în Paradis, axis mundi (axă a lumii), un copac similar, de exemplu, cu frasinul Yggdrasill din mitologia scandinavă sub care se află zeul Mimir, custode al izvorului înţelepciunii.
Pe câteva insule, denumite Ostroavele Albe, locuiesc Blajinii, consideraţi a fi primii oameni de pe Pământ. La izvor, apa este limpede, dar pe măsură ce înconjoară de trei, de şapte sau de nouă ori Pământul, îndreptându-se spre Sorbul Pământului pentru a se vărsa în Iad, apa râului devine tot mai tulbure și se transformă în cele din urmă în râu de flăcări.
Această expresie poartă numele ultimei zile lucrătoare din săptămâna tradiţională deoarece sâmbăta este ziua consacrată amintirii sufletelor celor morţi, atât în calendarul popular, cât şi în cel bisericesc.
Expresia „A se duce pe Apa Sâmbetei” are semnificația de a se pierde, a se distruge, a se prăpădi sau a se irosi. De aici s-a născut şi o altă expresie: „Duce-te-ai pe Apa Sâmbetei!”. Aceasta are valoarea unui blestem, în sensul a dispărea/a pieri (dinaintea ochilor), a înceta să mai existe.
În mai multe zone ale ţării noastre există un vechi obicei. Astfe, pe ape curgătoare se aruncau obiectele care au aparţinut mortului după înmormântare sau se lăsau pe apă toate obiectele vechi, nefolosibile în gospodărie. Se considera că și acestea au avut parte de o moarte simbolică şi, prin urmare, aparţin deja strămoşilor la care trebuie să ajungă.
În magia populară, toate apele curgătoare aveau ca arhetip de raportare Apa Sâmbetei, şi deveneau astfel căi de exorcizare a tuturor bolilor şi relelor.
