Timp de secole, Țările Române au avut statut de vasali ai marilor imperii europene. În secolul al XIX-lea și începutul celui de al XX-lea Principatele Dunărene, respectiv Moldova și Muntenia au fost sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Acesta la rândul lui era sub puternica influență a Imperiului Britanic, care era direct interesat de comerțul pe Dunăre. Astfel că, în 1856, după Războiul Crimeii, a fost creată Comisia Europeană a Dunării, controlată de Imperiul Britanic. Această organizație a deținut monopolul pe întreg comerțul fluvial danubian între Galați și Brăila, până în anul 1938.
Știm cu toții că fluviul Dunărea este al doilea cel mai lung din Europa, după Volga. Curge de la vest la est, străbate 10 țări: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, Bulgaria, România, Republica Moldova și Ucraina; și 4 capitale: Viena, Bratislava, Budapesta și Belgrad.
Cum politica externă servilă a României de azi și de ieri față de marile puteri este binecunoscută, nu trebuie să ne surprindă concesiile pe care le-au făcut autoritățile române ale momentului față de interesele economice ale Imperiului Britanic la Dunăre. Astfel că, la 1865, s-a semnat la Galați un act prin care se stipula autoritatea exclusivă a britanicilor la gurile Dunării, de la Isaccea la Marea Neagră. De la înființare până după Războiul de Independență din 1877-1878 România nici nu a fost membră a Comisiei. Abia în 1878 a fost invitată, dar … doar pentru o perioadă scurtă de cinci ani.
În anul 1883, la o întrunire politică de la Londra organizată pentru această chestiune, România din nou nu a fost invitată să ia parte la discuții. Așa că a fost momentul prielnic ca cei prezenți să stabilească controlul comercial absolut al britanicilor pe sectorul Galați-Brăila, situație care a continuat până după Primul Război Mondial (1914-1918)
În anul 1921 s-a semnat și ratificat Statutul Dunării de către statele interesate la acel moment: Marea Britanie, Franța, Italia și România. Statutul viza „internaționalizarea” Dunării între orașul german Ulm și Marea Neagră. Cele trei mari puteri, mai puțin România, susțineau că întreaga autoritate a Comisiei Europene a Dunării să fie exercitată în mod egal pe sectorul Galați-Brăila și în aval de Galați. România a încercat să vină cu o variantă de compromis: o distincție între ‘autoritate tehnică’ și ‘autoritate juridică’, astfel încât Comisia să exercite doar autoritatea tehnică între Galați și Brăila, iar în aval de Galați una din cele două.
Una dintre comisiile din cadrul Societății Națiunilor în perioada interbelică a fost cea pentru comunicații și tranzit. Această comisie s-a întrunit în 1925 pentru a discuta chestiunea comerțului pe Dunăre. Din partea României au fost prezenți trei diplomați: directorul Serviciului Hidraulic Român, Nicolae Petrescu-Comnen – diplomat de carieră și delegatul României la Comisia Europeană a Dunării. Din partea Marii Britanii a participat sir Cecil Hurst. În urma discuțiilor s-a decis ca niște reprezentanți ai Comisiei să se deplaseze la Galați și Brăila pentru a vedea personal cum stăteau lucrurile.
De la Comisia pentru Comunicații și Tranzit, chestiunea a ajuns în atenția Curții Internaționale de Justiție care a tranșat-o, definitiv, în defavoarea României. Aceasta a decis că exercitarea ‘autorității juridice’ este inclusă în exercitarea ‘autorității tehnice’ astfel că situația a rămas neschimbată până în 1938.
Foto: Biblioteca „V. A. Urechia” Galați
