Una dintre destinațiile pe care trebuie să le vezi măcar o dată în viață este Veneția. Orașul din nord-estul Italiei este faimos pentru canalele cu apă, monumentele istorice, dar și clădirile colorate.
Veneția este situat pe 118 de insule conectate la 175 de canale cu o lungime totală de 38 km și 398 de poduri. Orașul plutitor înseamnă, în câteva cuvinte, Canal Grande – principalul „bulevard” din oraș – vaporașe, gondole și canale înguste înconjurate de case colorate vechi de sute de ani, alei și poduri din piatră arcuite peste canale, biserici vechi, terase și cafenele.
Canalele Veneției sunt printre cele mai romantice locuri din lume. Însă, înainte de apariția căilor navigabile de astăzi, aici era doar o imensă zonă mlăștinoasă. Aşa că se naşte o întrebare: cum, oare, a fost construit acest oraș plutitor, cât de adânci sunt canalele și, mai ales, cum au fost ridicate casele pe apă?
Nu există date verificabile asupra originii orașului, însă legenda spune că la 25 martie 421 d.H. Veneția a apărut din spuma mării. Astăzi, localnicii sărbătoresc această zi ca fiind ziua în care a fost fondat orașul lor.
Se pare că Veneția s-a format ca urmare a fluxului de refugiați care au abandonat câmpia padană sub amenințarea mai multor invazii longobarde și hune din nordul Italiei în secolul V și începutul secolului VI. Potrivit oamenilor de știință, prima așezare ar fi fost fondată de triburile Venetov, care au și dat numele Veneției de azi.
La început, localnici și-au ridicat așezămintele pe mlaștinile instabile ale lagunei și au trăit din comerțul cu sare și din pescuit. Pentru construirea caselor ei foloseau lemn şi beneficiau de ajutorul unor arhitecţi şi constructori pricepuţi ai vremii.
Documentele istorice atestă faptul că primele clădiri din Veneția au fost ridicate pe piloni din lemn de esență tare, și anume stejar și larice. Lemnul, care era adus de pe teritoriile Sloveniei şi Croaţiei de astăzi, era tratat cu soluții și rășini speciale.
Lemnul de larice are proprietatea că, atunci când intră în contact cu apa de mare sărată, structura lemnului său dobândește o duritate aproape la fel de ridicată precum metalul, precum și o inconsecvență la fenomenul de putrezire.
Mai târziu, casele veneţiene au fost construite din cărămidă sau din piatră. Fundaţia era ridicată din mii de stâlpi din lemn care aveau o grosime de 20 centimetri și o lungime cuprinsă între 3 și 7 metri. Stâlpii erau înfipţi în nămol, foarte aproape unul de celălalt, și erau legaţi între ei cu trestie şi nuiele.
Pentru o clădire mică erau făcute 6-7 rânduri de grămezi de piloni, în timp ce pentru clădirile înalte se făceau până la 32 de grămezi. Potrivit unor date publicate de autoritățile locale, numărul total de grămezi de stâlpi care se află sub clădirile din Veneția este de aproximativ două milioane.
Pentru a spori stabilitatea și rezistența clădirilor, constructorii venețieni s-au gândit să reducă greutatea fundațiilor.
Astfel, zidăria din cărămidă era consolidată cu bârne din lemn care erau intercalate și plasate în plan orizontal. Pereții interiori ai clădirilor au fost la rândul lor consolidați cu grinzi din lemn amplasate în plan vertical.
Pentru a ridica un oraș pe un sol mlaștinos a fost nevoie de o piatră specială, care să fie distrusă de apa sărată de mare. Constructorii italieni au folosit la peste 90% dintre clădirile venețiene unul dintre tipurile de calcar ce provine din Peninsula Istria (Croația).
Celebra piață San Marco, care este considerată centrul orașului, adună laolaltă clădiri de o rară frumusețe, precum: Palatul Dogilor venețieni, Basilica San Marco cu impresionanta sa arhitectură, Turnul Orologiului ce adăpostește ceasul astronomic, Muzeul Correr și Clopotnița San Marco.
Foto: Pexels și Hotfishing
