Cum a scris Nicolae Labiș poezia „Moartea Căprioarei”? Care a fost adevărata poveste a „frumoasei jertfe”?

Claudiu Petrișor
12.05.2020
Cum a scris Nicolae Labiș poezia „Moartea Căprioarei”? Care a fost adevărata poveste a „frumoasei jertfe”?

Nicolae Labiș, poetul sucevean care și-a pierdut viața la numai 21 de ani, a fost, conform criticilor, unul dintre cei mai talentați poeți români. Una dintre capodoperele sale este poezia „Moartea căprioarei” publicată pentru prima dată în iunie 1954, cu doi ani înainte de moartea scriitorului. Puțini sunt cei care știu că poezia este inspirată dintr-un fapt real, iar copilul Nicolae Labiș a fost cel care și-a însoțit tatăl la vânătoare.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, familia Labiș a fost nevoită să se mute din Moldova lângă Câmpulung Muscel. La întoarcerea în satul Mălini, județul Suceava, familia Labiş şi-a găsit casa distrusă, fără mobilă și au reușit să-și încropească gospodăria cu ajutorul oamenilor din sat. Aceștia trăiau clipe grele, iar hrana era o adevărată problemă, cu atât mai mult cu cât familia Labiș a fost nevoită să facă față secetei din anul 1946.

„Eram atât de săraci şi de neavuţi încât nu aveam nici pâine, nici mămăligă. Şi tata a fost obligat să meargă la vânătoare, la braconaj, în pădure şi, din carnea de mistreţ sau de căprioară, mama făcea noaptea pastramă şi mâncam câte o feliuţă şi beam apă, aşa de mare era sărăcia”, avea să rememoreze peste ani Marga (n.r. Margareta), sora lui Nicolae Labiș.

Aceasta și-a amintit clar episodul la care fratele ei a fost martor: moartea celei mai celebre căprioare din literatura română: „Tata a hotărât să meargă din nou la vânătoare şi l-a luat şi pe fratele meu. Când s-au întors, fratele meu a venit la mine şi mi-a spus: ‘Avem carne’ (…) N-am să uit că mama ascunsese căprioara în bucătăria de vară şi era acoperită cu ceva, iar fratele meu a descoperit-o. Avea coarne, era căprior, nu căprioară”.

„Moartea căprioarei” a fost scrisă acasă, la Mălini

Se pare că fabuloasa poezie a fost scrisă la Mălini, într-una dintre desele vizite pe care Nicolae Labiș le făcea familiei sale. Scriitorul voia să publice manuscrisul pe timp de vară, când cenzura comunistă era mai puţin vigilentă. Doar că, în graba plecării, tânărul Nicolae a uitat poezia acasă. Poetul a realizat că nu are poezia pe drum, a încercat s-o rescrie, dar n-a reuşit. În cele din urmă, poezia i-a fost trimisă de către Margareta, prin poştă la Bucureşti şi Labiș a reuşit s-o publice în octombrie 1954.

Moartea Căprioarei, de Nicolae Labiș

Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri
Dansează sălbatice, satanice jocuri.

Mă iau după tata la deal printre târşuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatră
Firul de apă prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă, străină şi grea.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni în şirag să se-adape
Una câte una căprioarele.

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege şi de datini.

Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.

Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!

Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.

Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.
Mi se părea că retrăiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.
Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară
Bătaia puştii tatii să dea greş!

Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: – Avem carne!

Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini…
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.

Pe-o nară puşca tatii scoate fum.
Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu…
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei şi rărunchii.

Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea…
Tu, iartă-mă, fecioară – tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!

Tags:
loading...
Inchide