Balada Miorița este unul dintre cele mai cunoscute poeme folclorice românești. Aceasta este o creație românească, nefiind cunoscută în cultura altor popoare din lume. Motivul mioritic prezent în textul literar este conisderat a fi unul din cele patru mituri fundamentale ale literaturii românești. Balada prezintă complotul a doi cioban de a-l ucide pe al treilea pentru a-i fura oile. Balada se transformă într-un monolog liric prin care sunt exprimate dorintele testamentare ale păstorului ce urmează să fie ucis. Ciobănașul moldovean, cel care urmează să fie ucis, o roagă pe miorița sa favorită să-i îndeplinească ultimele dorințe.
Balada „Miorița” a fost publicată de Vasile Alecsandri în volumul „Poezii populare ale românilor” din anul 1852. Aproape 100 de ani mai târziu, tânărul Nicolae Labiș încearcă continuarea baladei. De această dată, cântecul este transferat acum asupra mamei păstorului ucis şi al neîncetatei sale căutări. Versurile lui Labiș sunt tulburătoare, mai ales că multe dintre poeziile scrise de Nicolae Labiş resimt influenţe ale folclorului şi naturii.
Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,
Zbuciumat se plânge fluierul de fag.
Inima mi-o strânge și pătrunde-n sânge
Acest cântec dureros și drag.Stelele făclii, păsărele mii,
Jalea își descântă-n fluierul de os…
Tainic își frământă cadențarea sfântă
Acest cântec trist și luminos.Se îngână lin liniști în arin,
Tremură la stână fluierul de soc.
Măicuță batrână cu brâul de lână,
Ce mai cați bătutul de noroc?Brâul tău din copcii s-a desprins – târzii,
Pașii ți-i înseamnă pe cărări cu lună…
Pentru ce și astăzi lăcrămezi și vii
Când la stână fluierele sună?El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel,
El, cu plete negre-n vânturi scuturate,
N-are să mai poată mândrul ciobănel
Înaintea ta să se arate…Ochilor tăi tulbui pentru vecii li-i dat
Legănat pe triluri, palid, să îl vadă,
Pașilor să-l cate pentru veci li-i dat
În pădurea lungă de baladă…Ostenești… O clipă numai să te-oprești.
Odihnește-ți ochii în afund de zare…
Vai, pe zare-s nouri – turmele cerești –
Și-auzi glasul tragicei mioare…De ce fugi pe câmpuri, după ce chemări?
Despletit ți-i părul – albă vâlvătaie…
Vezi, de vânturi dusă, s-a topit sub zări
Miorița laie, bucălaie…
Genul literar a lui Nicolae Labiș a ieșit la iveală, în special, odată cu începerea cursurile la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București. Se întâmpla în 1952. Aici, el i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu, care au putut să îi observe inteligența și să îl îndrume corespunzător.
Nicolae Labiș s-a impus, la vremea respectivă, ca lider de opinie, datorită inteligenței sale, deși i-a avut colegi pe Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Radu Cosașu, Doina Sălăjan, Gheorghe Tomozei, Mihai Negulescu.
La începutul carierei sale literare, Labiș a fost un susținător al partidului comunist, însă ulterior și-a dat seama că este greșit, iar formațiunea politică la pedepsit pentru derapajele sale din poezii. Din păcate, în 1956, deși avea doar 21 de ani, poetul avea să sfârșească tragic.
În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, Nicolae Labiș a petrecut cu câțiva prieteni la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, unde a consumat băuturi alcoolice, după care a plecat spre casă și, din păcate, a fost lovit grav de un tramvai. În ciuda efortului medicilor, starea de sănătate a acestuia s-a înrăutățit, iar pe data de 22 decembrie 1956 acesta a decedat, la doar 21 de ani.
În ultimele clipe ale vieții sale, când se lupta ca să trăiască, Labiș i-a dictat prietenului său, scriitorul Aurel Covaci, un ultim poem care a fost inclus în volumul postum „Lupta cu inerția”:
Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă…
Foto: depositphotos.com
