Ion Barbu a fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. Scriitorul s-a născut pe 18 martie 1895, la Câmpulung Muscel și a decedat la 11 august 1961, la vârsta de 66 de ani. La naștere acesta a primit numele de Dan Barbilian, însă ulterior și-a latinizat numele de familie inițial „Barbu”.
Ion Barbu a avut o afinitate și pentru matematică, iar în timpul liceului acest lucru s-a văzut din plin. Acesta obține o teză de doctorat în matematică în anul 1929. În acest domeniu Ion Barbu a rămas cunoscut ca Dan Barbilian. Ulterior a descoperit poezia și face carieră și în acest domeniu.
În 1938 devine membru al asociației Deutsche Mathematische Vereinigung (Uniunea matematică germană). Totodată, a fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 20 decembrie 1936.
În ceea ce privește cariera literară a lui Dan Barbilian, aceasta începe în 1919 când pornește colaborarea cu revista „Sburătorul”. La inițiativa lui Eugen Lovinescu acesta hotărăște să scrie sub un pseudonim și alege numele bunicului său Ion Barbu. Se poate spune cu certitudine că Tudor Vianu este cel care l-a îndreptat spre poezie. Între cei doi a fost o prietenie frumoasă care a dăinuit toată viața.
Dan Barbilian spunea că poezia și geometria sunt complementare în viața sa: „acolo unde geometria devine rigidă, poezia îi oferă orizont spre cunoaștere și imaginație”.
În decursul vieții, se pare că scriitorul a fost un mare iubăreț. Conform scrierilor istorice acesta a fost dependent și de narcotice. Poetul s-ar fi lăudat prietenilor că ar fi trecut prin patul a 4.000 de femei. Într-un interviu acordat în 1983 inclusiv soția acestuia a afirmat că acesta era foarte curtat de doamne și domnișoare.
„Sigur c-am fost şi geloasă, dar nu să-i fac scene. Uneori, nu a fost uşor să lupt cu sentimentul ăsta. Cu timpul, însă, rămâne doar ce-a fost frumos. Dar era, într-adevăr, un bărbat curtat oriunde îşi făcea apariţia. Normal că atrăgând atenţia nu putea rămâne în umbră. Era vivace, ochii lui sclipitori, ah, tempi pasati. Nu era un molâu, ştiam că trebuie să resist. Am fost mândră de el”, a mărturisit Gerda Barbilian.
