„E un fiasco!”, obișnuim să spunem atunci când ne referim la o situație dezastruoasă, o situație ce s-a sfârșit cu un eșec. „Fiasco” este folosit sub această formă în multe dintre limbile lumii și are o poveste de-a dreptul amuzantă.
Povestea cuvântului „fiasco” a început în urmă cu sute de ani, în secolul al XVIII-lea, în orașul Veneția, din Italia. Sensul propriu al substantivului „fiasco” în limba italiană este „sticlă”, mai exact… „carafă”.
Se spune că totul a pornit de la un italian din zona Veneției, extrem de pasionat de spectacolele din tavernele venețiene. Într-o seară, bărbatul cu pricina s-ar fi aflat într-un local unde un cântăreț încerca, e drept, fără succes, să înveselească consumatorii.
De unde vine expresia „a freca menta”?
Și, înturcât era nemulțumit de prestația artistului, italianul le-a cerut chelnerilor un „fiasco”, adică o carafă, pe care ar fi aruncat-o spre scenă în semn de protest. Cum acesta nu era singurul nemulțumit din local, mai mulți clienți au repetat gestul, obligându-l pe interpret să-și oprească repertoriul.
De unde vine expresia „Zarurile au fost aruncate”?
De atunci, expresia s-a perpetuat de la un local la altul, de la o națiune la alta și astăzi, cuvântul „fiasco” se referă la tot ceea ce înseamnă o nereușită.
Cu toate acestea, cu privire la originile sale, termenul „fiasco” a dat de-a lungul timpului multe bătăi de cap etimologilor. Deși este un cuvânt italian, acesta este de origine germanică. În limba franceză „fiasco” a apărut în anul 1837, fiind introdus de Heini, în Suedia a apărut zece ani mai târziu, iar în Marea Britanie în anul 1854.
Motivul pentru care „fiasco-ul” păstrează etimologii înșelătoare este acela că a apărut ca un argou (limbaj convențional, întrebuințat mai ales de vagabonzi, răufăcători etc. pentru a nu fi înțeleși de restul societății) și sursele de argou sunt de obicei greu de urmărit.
Numele salatei Caesar nu vine de la împăratul roman. Și totuși, de ce se cheamă astfel?
