Puțini știu adevărata poveste din spatele expresiei „Țiganul e țigan și-n ziua de Paști”, folosită adesea cu dispreț. Dar dacă ne întoarcem în timp, în perioada sclaviei romilor, înțelegem că vorba asta nu vorbește despre firea unui om, ci despre o rană veche, transmisă din generație în generație.
Romii, atunci sclavi pe moșiile boierilor sau în mănăstiri, nu aveau voie să sărbătorească Paștele. În timp ce ceilalți oameni se bucurau de Înviere, ei munceau. Slujeau stăpânilor chiar și în acea zi sfântă, când toți ceilalți se odihneau sau se întâlneau cu familia. De aici și zicala: „Țiganul e țigan și-n ziua de Paști” – adică robul e rob și în ziua Domnului, nu are voie la odihnă, la bucurie, la sărbătoare.
Dar această nedreptate nu a fost tăcută. Romii s-au revoltat, cerând să li se îngăduie și lor un Paște – o zi în care să-și pomenească morții, să aducă ofrandă și să se simtă parte din comunitate, măcar în fața lui Dumnezeu. Răspunsul stăpânirii? Le-au spus să-l țină o săptămână mai târziu, în lunea de după Duminica Tomii – ziua cunoscută azi drept Paștele Blajinilor sau Paștele Morților.
Astfel, romii și-au luat sărbătoarea înapoi – dar nu oricum. Au transformat-o într-o zi specială, plină de lumină, de cântec și de pomenire. În cimitirele unde astăzi se aud grătare sfârâind, lăutari cântând și copii râzând printre morminte, se ascunde o rezistență tăcută: o comunitate care a transformat durerea în tradiție. O zi în care moartea și viața, robia și libertatea, se amestecă sub cerul unei primăveri târzii.
Asta e povestea adevărată a Paștelui Blajinilor la romi. Nu din lene sau din nepăsare au „amânat” Paștele – ci din lupta pentru dreptul de a fi oameni printre oameni.
Timp de sute de ani, aceștia au avut statutul de robi. Multe dintre familiile (șatrele) de romi trăiau în preajma curților boierești și a mănăstirilor. În acele timpuri, țiganii erau considerați o mână de lucru extrem de ieftină şi asupra cărora stăpânul avea drept de viaţă şi de moarte. Boierii îi ucideau și îi vindeau când și cum aveau chef. Acest lucru s-a întâmplat până în anul 1848, când Parlamentul revoluționar al Țării Românești vota eliberarea din sclavie a robilor romi deținuți de boieri, scrie rfi.ro.
Mulți încercau să fugă și după ce erau prinși, erau biciuiți. Dar, aceasta era una dintre cele mai facile pedepse pentru tentativa de eliberare. Se spune că o pedeapsă extremă pentru cei care încercau să fugă din sclavie și să scape de chinurile la care îi supuneau boierii, era să fie legați de picioare și lasati într-un râu. Acestora li se promitea că dacă vor traversa vor deveni liberi. Doar că atunci când aproape că ajungeau pe partea cealaltă, erau trași înapoi cu sfoara cu care erau legați. De cele mai multe ori, „Distracția” se termina cu moartea pedepsitului, care se îneca de epuizare, chiar la mal. La toată această scenă oribilă era obligată să asiste toată șatra pentru a înțelege ce poate păți orice membru care încearcă să fugă, scrie ro.wikipedia.org.
Poveștile despre pedepsirea țiganilor sunt confirmate și în lucrarea de doctorat a istoricului Mihail Kogălniceanu publicată în anul 1837.
„Acest soi de tortură crudă constă în lovirea tălpilor cu nuiele, picioarele fiind legate de un drug pe care doi oameni îl ţin ridicat, astfel încât cel bătut să nu se poată sprijini de pământ decât cu capul şi umerii”, nota Kogălniceanu.
