Ni s-ar părea ciudat să folosim semnul întrebării la începutul unei propoziții, nu-i așa? Ei bine, acest lucru nu li s-ar părea deloc ieșit din comun spaniolilor. Motivul? Limba spaniolă folosește semnul întrebării și semnul exclamarii la începutul și in interiorul propoziției. Care este explicația?
Spre deosebire de limba română, cea spaniolă folosește semnul întrebării și semnul exclamarii la începutul și în interiorul propoziției marcând astfel începutul părții interogative sau exclamative din acea propoziție. Cu alte cuvinte, în cazul în care o propoziție conține mai mult decât o întrebare, semnele de întrebare formează întrebarea când partea de întrebare apare la sfârșitul propoziției.
Iată un exemplu concret: Si no puedes ir con ellos, ¿quieres ir con nosotros? (Dacă nu te poți duce cu ei, ¿vrei să vii cu noi?)
În ultima vreme, însă, semnele apar și la început chiar dacă este o propoziție scurtă. Exemplu: ¿Cuánto es? În gramatica limbii spaniole se numesc „principio de interrogación” si „principio de admiración”.
Semnul de întrebare de deschidere în spaniolă arată clar cititorului că o frază este o întrebare și, prin urmare, ar trebui citită cu o intonație întrebătoare. Acest lucru este extrem de util în special în fraze lungi, în care cititorul ajuns la sfârșitul frazei ar putea să nu realizeze că a fost vorba despre o întrebare.
Înainte de anul 1754, spaniola folosea un singur semn de întrebare la sfârșitul unei fraze, ca în alte limbi europene. În anul 1754, Real Academia Española (RAE) a publicat cea de-a doua ediție a Ortografía de la Lengua Castellana (Ortografia limbii spaniole). În această carte, RAE a declarat că frazele lungi de întrebare ar trebui să aibă atât un semn de întrebare de deschidere, cât și un semn de întrebare de închidere.
În limba română, pe lângă cele scrise mai sus, se adaugă și linia de pauză [—], punctele de suspensie […], parantezele, cratima [-], bara oblică [/], linia de dialog [—]. Acestea se împart în două categorii, potrivit Gramatica:
