Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au identificat unii cu alții printr-un nume. La început, fiecare persoană avea un singur nume, nu se știe cum era atribuit, însă se presupune că era dat conform particularităților fizice ale omului, cam ceea ce este în prezent porecla. Practic, stră-stră-stră-stră-strămoșii noștri erau numiți fie Grasul, Părosul, Plângăciosul sau Năsosul.
În trecut, când lumea nu era așa dezvoltată, oamenii credeau că numele unei persoane îi poate determina viitorul. Astfel, părinții au ajuns să pună copiilor lor tot felul de nume ciudate, considerând că în felul acesta le va fi influențată în bine soarta.
Evoluția societăților și creșterea numărului de persoane a dus la nevoia de a identifica mai bine oamenii. În trecutul mai îndepărtat lumea nu avea și un nume de familie. Odată, însă, cu creșterea demografică s-a constatat că este nevoie de o diferențiere mai clară între persoane. Chiar și în secolul al XIX-lea au existat comunități unde oamenii nu aveau nume de familie.
Un singur nume (fiind singur nu poate fi numit prenume) a putut fi de ajuns în colectivități restrânse, unde erau puține șanse ca două persoane să fie numite la fel. Situația se schimbă pe de o parte din cauza înmulțirii populației, un trib sau chiar o gintă cuprinzând numeroase familii în sensul nostru actual, pe de altă parte din cauza dezvoltării relațiilor între triburi, apoi dintre popoare, a explicat Alexandru Graur pentru editiadedimineata.ro.
Primele nume de familie au apărut la nobilii medievali. Astfel, aceștia au primit pe lângă numele de botez și numele localității sau al ținutului de care erau legați prin titlul de noblețe. De exemplu, marchizul de Lafayette a rămas cunoscut ca Lafayette și puțină lume știe că numele lui complet era: Marie-Joseph Paul Yves Roch Gilbert du Motier, marchiz de La Fayette.
Ulterior, burghezii au început să poarte și ei nume de familie, iar după aceea și restul populației. Primele nume de familie erau atribuite, la început, la întâmplare, folosindu-se numele tatălui, al localității de origine, o poreclă sau un nume de meserie. Pentru o lungă perioadă de timp, numele de familie au fost facultative, însă odată cu dezvoltarea societății oamenii au trebuit să fie identificați mai ușor și, astfel, au apărut registrele și obligativitatea ca fiecare persoană să aibă un nume de familie.
Prima lege cu privire la nume a fost dată în România, în anul 1895, însă a fost aplicată peste tot după anul 1918. Până când numele de familie a devenit obligatoriu, oamenii cu același nume dintr-o comunitate se diferențiau unii de alții folosindu-se de numele tatălui. De exemplu, doi bărbați care purtau numele de Vasile erau diferențiați în felul următor: Vasile al lui Gheorghe, iar celălalt Vasile al lui Ion.
Conform datelor Direcției Pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, cel mai des întâlnite nume de familie din România sunt: Popa, Popescu, Radu, Pop, Dumitru, Stan, Stoica, Gheorghe, Matei, Ciobanu, Ionescu, Rusu, Dumitrescu, Ioniță, Tudor, Dobre, Barbu, Nistor, Florea, Ene, Dinu, Georgescu, Diaconu, Diaconescu, Mocanu, Oprea, Voinea, Albu, Constantin, Șerban, Manole, Cristea, Toma, Stănescu, Preda și Mihai.
Multe dintre numele de familie sunt legate de zona geografică din care au provenit strămoșii noștri (Munteanu, Olteanu, Vrânceanu, Moldoveanu etc.) dar și de meseriile pe care le-au avut aceștia (Fieraru, Grădinaru, Tâmplaru, Moraru, Cojocaru, Oieru, Tunaru etc.)
Sunt însă și foarte multe nume de familie românești care desemnează numele unui animal și i s-a atașat un sufix (Lupu, Lupoiu, Zimbrean, Căpraru, Boureanu, Cocoș etc.)
Foto: Pexels.com
