Într-o regiune mereu tensionată așa cum este de zeci de ani Orientul Mijlociu, în care granițele fizice sunt rareori suficiente pentru a limita conflictele, Israelul se vede implicat într-un joc geopolitic mult mai amplu decât dimensiunile sale geografice. Deși nu se învecinează direct cu Iranul, statul evreu consideră că are nu doar dreptul, ci și obligația strategică de a interveni — direct sau indirect — în modelarea echilibrului de putere din Orientul Mijlociu. Recent, Israelul a atacat Iranul despre care se presupune că deține arsenal nuclear. Dar de ce?
Pentru Israel, Iranul nu este doar un alt stat rival în regiune — este perceput ca o amenințare existențială. De zeci de ani, regimul de la Teheran adoptă o retorică beligerantă și antisemită, susține organizații precum Hezbollah și Hamas, și desfășoară eforturi continue pentru dezvoltarea programului său nuclear.
Israelul, care își asumă o doctrină de autoapărare proactivă, nu-și poate permite să aștepte pasiv până când o amenințare capătă formă concretă. Astfel, chiar dacă nu există o graniță comună, Iranul se află în permanență pe radarul serviciilor de informații israeliene și este o țintă de prim rang pentru acțiuni de contracarare — de la atacuri cibernetice până la lovituri punctuale asupra infrastructurii militare iraniene.
Iranul nu este departe — nu în sens geopolitic. Prezența sa este palpabilă în Liban prin Hezbollah, în Siria prin miliții șiiite și în Gaza prin sprijinul acordat Hamas și Jihadului Islamic. Acești actori operează literalmente la granițele Israelului, iar influența Teheranului asupra lor face ca distanța fizică dintre cele două state să devină irelevantă.
Prin urmare, Israelul consideră că „a face ordine” în Orientul Mijlociu implică și neutralizarea acestor rețele de influență iraniană, chiar dacă acest lucru presupune operațiuni în țări terțe, precum Siria sau Irak. Totul se intampa cu ajutorul Statelor Unite ale Americii, cel mai important furnizor de armament de razboi.
Într-o regiune în care marile puteri internaționale își ajustează constant implicarea, iar unele state arabe sunt afectate de războaie civile sau regimuri slabe, Israelul și-a asumat rolul unei puteri regionale capabile să acționeze rapid și decisiv. În acest context, „a face ordine” poate însemna prevenirea consolidării unor regimuri ostile sau sprijinirea unor alianțe strategice (precum Acordurile Abraham) pentru a contracara influența iraniană.
O ironie geopolitică a ultimului deceniu este apropierea tăcută dintre Israel și unele state arabe sunnite, precum Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Egiptul. Deși nu întotdeauna public, acest sprijin mutual împotriva expansiunii Iranului este real. Pentru multe dintre aceste state, influența șiiților reprezentați de Iran este o amenințare directă la adresa stabilității interne. În acest context, Israelul este perceput nu ca o problemă, ci ca un aliat pragmatic.
Pentru Israel, prevenția este o doctrină de securitate. Atunci când opțiunea este între o lovitură preventivă și un conflict major care ar putea implica sute de mii de victime și instabilitate regională pe termen lung, alegerea este clară. Fie că este vorba de oprirea livrărilor de arme către Hezbollah sau de perturbarea programului nuclear iranian, aceste acțiuni sunt prezentate ca măsuri de necesitate, nu de agresiune.
Cu toate că harta arată că Israelul nu se învecinează cu Iranul, realitatea geopolitică este alta. Într-un Orient Mijlociu în care distanțele pot fi acoperite cu drone, rachete și alianțe prin proxi, amenințările sunt globale, nu locale. Astfel, implicarea Israelului în „a face ordine” nu este o ambiție imperialistă, ci o mișcare de autoapărare într-un joc regional complicat. Este o politică de „nu lăsa pe mâine o amenințare pe care o poți neutraliza azi” — cu toate implicațiile și riscurile pe care le presupune.
