Indiferent de locul în care auzim de obicei melodii în ziua de azi, radio, Spotify, Youtube, probabil că am observat că acestea tind să dureze aproximativ trei minute.
După cum explică Vox, obiceiul datează de la începutul secolului al XX-lea, când înregistrările shellac au apărut pentru prima dată pe piață. Rata acestor înregistrări a variat în timp, însă aceasta s-a stabilit în cel din urmă la 78 de rotații pe minut (RPM).
Cele mai populare dimensiuni ale discurilor au avut aproximativ 25 cm, care puteau stoca aproximativ trei minute de muzică pe fiecare parte, și 30 cm, care au avut loc aproximativ patru până la cinci minute pe fiecare parte. Pentru a determina posturile de radio să le transmită muzica și pentru a-i determina pe oameni să o cumpere, muzicienii au trebuit să respecte acele limite de timp.
Sfârșitul anilor 1940 a văzut nașterea discului de 45 RPM: un disc mai mic, mai ieftin, făcut din vinil, care nu putea gestiona mai mult de trei minute de muzică pe fiecare parte. Discuri de lungă durată (LP-uri) au fost introduse cam în aceeași perioadă, dar a fost mult mai ușor pentru posturile de radio să redea piese individuale din anii 45.
În timp ce discurile cu 78 RPM, de 25 cm, au dat naștere tendinței de trei minute, cele de 45 RPM au contribuit cu adevărat la transformarea acesteia într-o necesitate pentru single-urile radio de la mijlocul secolului al XX-lea.
Cu siguranță au existat excepții de la regulă. Piesa din 1965 a lui Bob Dylan „Like a Rolling Stone” durează mai mult de șase minute, iar fanii au copleșit posturile de radio cu apeluri care cereau versiunea completă.
A funcționat: „Like a Rolling Stone” a devenit un hit radio improbabil. De cele mai multe ori, muzicienii au făcut doar o editare radio mai scurtă pentru a o lansa ca single pentru spectacolul radio, cum ar fi clasicul lui David Bowie din 1977, „Heroes”. Cine voia să asculte cele șase minute, putea cumpăra LP-ul.
Pe măsură ce tehnologia muzicală a evoluat de-a lungul anilor, de la discuri la casete până la CD-uri, trei minute nu s-au demodat ca estimarea de facto pentru melodiile pop. Potrivit Classic FM, acest lucru se datorează parțial faptului că posturile de radio puteau include mai multe reclame într-un program dacă melodiile sunt scurte. Casele de discuri ar fi favorizat și single-uri mai scurte, deoarece melodiile mai lungi nu însemnau verificări mai mari de drepturi de autor.
Peisajul actual al muzicii digitale pare mai propice melodiilor pop mai lungi decât orice a apărut înainte. În primul rând, nu există atât de multe restricții fizice de luat în considerare, cum ar fi dimensiunea unei înregistrări. Și cu milioane de oameni care transmit melodii pop în aceste zile, sau le aud pe TikTok, radioul nu mai este singurul mod pentru a-i catapulta pe muzicieni către succesul mainstream.
Astăzi nu există multe melodii de șase minute. De fapt, multe piese au o durată mai mică de trei minute. „Ghost” al lui Justin Bieber are doar două minute și 33 de secunde, iar „THATS WHAT I WANT” de Lil Nas X are o durată de două minute și 23 de secunde.
Perioadele de atenție mai scurte și influența rețelelor sociale ar putea explica tendința spre concizie, dar nu este singurul factor: și modelul de compensare contează.
„În loc să fii plătit prin vânzări fizice, ești plătit într-un flux, care contează doar dacă cineva ascultă 30 de secunde dintr-o melodie”, a declarat compozitorul Charlie Harding pentru The Verge. „De fapt, are sens dacă poți avea mai multe melodii transmise în flux simultan, ceea ce înseamnă că vrei să-ți împachetezi albumul cu melodii mult mai scurte.”
Cu alte cuvinte, succesul este acum mai puțin despre vânzări și mai mult despre numărul de fluxuri. Vedetele pop de astăzi fac muzică care reflectă schimbarea, spre deosebire de modul în care muzicienii din secolul al XX-lea au învățat să lucreze în limitele limitei inițiale de trei minute.
Foto: depositphotos.com
