De-a lungul istoriei, oamenii au privit balenele nu doar cu fascinație, ci și ca pe o sursă valoroasă de resurse: carne, grăsime, ulei, oase și chiar „balenă” – o substanță utilizată în parfumerie. Vânătoarea de balene, practicată de secole în diverse colțuri ale lumii, a fost o activitate extrem de periculoasă, dar profitabilă, transformându-se treptat dintr-o vânătoare de subzistență într-o industrie globală.
Popoarele indigene din regiunile arctice, precum inuiții din Alaska și Groenlanda sau din Japonia, au vânat balene de mii de ani. Ei foloseau bărci mici, construite din piele de focă sau lemn, și harpoane rudimentare din os și piatră. Vânătoarea era realizată în grupuri, iar prada era folosită integral – carnea pentru hrană, uleiul pentru iluminat și încălzire, iar oasele pentru unelte sau construcții.
Primele comunităţi umane care s-au specializat în acest tip de vânătoare au fost cele ale eschimoşilor şi indienilor nord-americani de pe coasta nord-pacifică. Întrucât acestea sunt animale lente, au fost pradă ușoară pentru echimoși și indieni. Aceștia le vânau din zeci de bărci şi caiace, din care băştinaşii aruncau asupra cetaceelor numeroase harpoane. Când întâlneau cetacee mai mici, precum balene pilot, narvali sau delfini beluga, aceşti vânători le mânau pur şi simplu cu strigăte şi zgomote înspre apele joase de la ţărm.
Această vânătoare era sustenabilă, întrucât se omorau doar câteva balene pe an, iar comunitățile depindeau direct de ele pentru supraviețuire.
În Europa și America de Nord, vânătoarea de balene s-a industrializat începând cu secolul al XVII-lea, mai ales în regiunile din jurul Oceanului Atlantic și Arctic. Navele special construite, cunoscute ca „baleniere”, porneau în expediții ce durau luni sau chiar ani.
Metoda principală de vânătoare presupunea apropierea cu bărci mici, numite „bărci de vânătoare”, de balenă. Vânătorii foloseau harpoane metalice, aruncate manual, pentru a se fixa de animal. După prindere, balena era epuizată și omorâtă cu lănci sau sulițe. Apoi, era trasă la navă, unde era tranșată, iar grăsimea (blana de grăsime, numită „blubber”) era topită în cazane pentru a produce ulei.
Acest ulei de balenă era extrem de căutat: ardea curat în lămpi și era folosit în fabrici și iluminatul public. Unele specii, ca balena de Groenlanda sau cașalotul, erau vânate intens și au ajuns aproape de dispariție.
Sfârșitul secolului al XIX-lea a adus o schimbare radicală. Norvegianul Svend Foyn a inventat harponul exploziv – un dispozitiv care, odată lansat dintr-un tun montat pe vas, se înfigea în balenă și detona, omorând-o rapid. Acest harpon a crescut eficiența și mortalitatea vânătorii.
Tot acum au apărut vasele cu aburi, care puteau urmări balenele mai rapid și în ape mai periculoase, precum Antarctica. Pe nave erau instalate fabrici plutitoare, iar întreaga prelucrare se făcea pe mare, la fața locului. Aceasta a permis uciderea în masă a mii de balene anual.
Vânătoarea de balene a fost o combinație de ingeniozitate, curaj și – uneori – lăcomie. De la canoele fragile ale popoarelor arctice până la harpoanele explozive ale secolului XX, oamenii au căutat mereu să cucerească acești giganți ai oceanelor. Astăzi, însă, balenele sunt mai mult simboluri ale conservării decât surse de profit, iar vânătoarea lor rămâne o pagină controversată din istoria relației omului cu natura
