Ștefan Luchian s-a născut la Botoșani în 1868. A fost fiul maiorului Dumitru Luchian si al Elenei Chiriacescu. Familia Luchian s-a mutat la București în 1873, iar mama sa a vrut să urmeze calea tatălui său și să se înscrie la Școala Militară, dar în schimb a ales să se înscrie în 1885 la clasa de pictură de la Școala de Arte Plastice, unde a fost încurajat să urmeze o carieră în pictură de către Nicolae Grigorescu, a cărui operă urma să aibă un impact major asupra întregii sale creații.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, arta românească a trecut printr-un proces de modernizare și armonizare cu Occidentul.
Nicolae Grigorescu, Theodor Aman și Gheorghe Tattarescu au fost trei nume mari care au dominat pictura românească la acea vreme. Ulterior, Ștefan Luchian a făcut o trecere fabuloasă de la stilul tradițional cu care erau obișnuiți criticii din trecut la unul asemănător impresionismului.
În vara anului 1916, în București, Ștefan Luchian își trăia ultimele clipe. Avea 30 de ani când a aflat că suferă de scleroză multiplă. Timp de 18 ani, acesta a luptat cu boala cumplită care îi distrugea funcțiile motorii și capacitatea de a se mișca în voie așa cum se obișnuise până atunci.
După o viața fără griji, sărăcia l-a cuprins o dată cu boala. Toată averea s-a a pierdut-o din cauza unor cheltuieli necorespunzătoare și a caracterului său boem. Tablourile sale nu se mai vindeau, iar singura sursă de venit era în urma cântatului la flaut la Teatrul Național.
Cumplita boală, totuși, l-a ambiționat să picteze până în ultima clipă. Din pasiune pentru pictură, Ștefan Luchian a cerut ca pensula să-i fie legată de mâini. Cel care l-a ajutat să facă acest lucru a fost chiar Nicolae Tonitza.
„I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte şi mâna lui a început să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător. Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet încă viu m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi, într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”, a mărturisit Nicolae Tonitza, potrivit ziarulmetropolis.ro.
De asemenea, în ultimele sale clipe, Ștefan Luchian a primit o vizită neașteptată a marelui compozitor, pianist și dirijor român, George Enescu. Povestea întâlnirii a fost redată spectaculos chiar de către Tudor Arghezi.
„Luchian plângea, plângea de o emoție fericită. Mi-a povestit că venise noaptea o umbră cu pelerină, strecurată în odaia lui mută. Umbra a scos din pelerină o vioară și a cântat. I-a cântat două ore întregi, parcă o muzică din altă lume. Apoi, umbra și-a luat vioara și pelerina, s-a apropiat de patul răstignitului și i-a spus `Iartă-mă, te rog, sunt George Enescu`”, a rememorat marele Arghezi.
Ștefan Luchian a murit pe data de 28 iunie 1916, la vârsta de 48 de ani. Supranumit „Poetul plastic al florilor”, Ștefan Luchian a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.
Foto: Wikipedia.org
