Mihai Eminescu a fost cel mai mare poet român. Totuși, puțini stiu că Mihai Eminescu provenea dintr-o familie numeroasă. Poetul a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și ai Ralucăi. Cine este, totuși, ultimul descendent al „Luceafarului poeziei romanesti”?
În anul 1856 se naște Matei, singurul din familie care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. Matei a studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. Acesta s-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Matei a avut trei mariaje și a trăit 73 de ani, până în 1929, fiind cel mai longeviv membru al familiei lui Eminescu. Printre cei 5 copii a avut și un băiat, pe Gheorghe Eminescu (1895 – 1988).
Fiica acestuia, Yolanda, a făcut parte din prima generație de femei-judecător din România. Roxana, fiica ei, și strănepoata lui Matei Eminescu, născută în anul 1947, este unul dintre cei mai mari specialiști în literatura și civilizația portugheză, stabilindu-se în Franța, scrie a1.ro.
În Portugalia, în anul 1983, se naște Ion Teodor Eminescu-Iacobescu, unul dintre ultimii descendenți ai celui mai mare poet român. Ion Teodor Eminescu-Iacobescu este licenţiat în drept, ulterior specializându-se în drept editorial şi management cultural și este astăzi stabilit în Brest, Franța.
Într-un interviu acordat revistei Agero, Roxana Eminescu-Iacobescu spunea despre fiul ei că „de mic copil era foarte mândru de numele lui de familie”. În plus, aceasta îl considera ca fiind un „poet bunicel” de limba franceză.
Ion Teodor Eminescu-Iacobescu a vizitat de câteva ori România. În ciuda faptului că acesta este ultimul descendent al familiei Eminescu, tânărul nu vorbește deloc limba română.
De câte ori, iubito….
De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă – o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,
Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi. (Mihai Eminescu)
