Podul Grant reprezintă o bornă importantă în istoria Bucureștiului, un adevărat simbol pentru oraș și pentru locuitorii acestuia. Inaugurat în anul 1910, Podul Grant a fost proiectat inițial pentru mașini și pentru tramvai având structură metalică.
Construcția a suferit de-a lungul timpului o serie de modificări pentru lărgirea părții carosabile, ultima în 1967. Trecerea anilor și-a pus amprenta pe de-acum bătrânul pod, astfel că, în anul 1979, începe construirea noului Pod Grant, paralel cu cel inițial, respectând noile standarde antiseismice stabilite după cutremurul devastator din 1977.
În prezent, din vechiul pod a mai rămas în picioare doar un zid, care pare o punte către trecut și către începuturile infrastructurii moderne de la începutul secolului XX. Noua construcție avea o structură bazată pe grinzi precomprimate din beton, o tehnologie constructivă avansată pentru acele vremuri, realizată cu resurse românești la întreprinderea Granitul.
Pasajul principal asigura circulația traficului auto pe patru benzi, câte două pe sens, lățimea totală a unui sens fiind de 10.5 metri. Între cele două sensuri de deplasare au fost montate liniile de tramvai. În afară de pasajul principal există și șase pasaje amplasate pe bretelele care făceau și fac legătura cu diversele artere de circulație din zonă.
Astfel, pasajele de acces dinspre calea Giulești și de coborâre către calea Giulești asigură circulația mașinilor pe o bandă în sens unic, având o lățime de 5,50 metri. Celelalte bretele asigură circulația rutieră pe două benzi de circulație, câte una pe sens, acestea având o lățime totală de 11,00 metri. Noul pod a fost dat integral în folosință în 1982 și avea rolul de a face legătura între cartierele centrale, dincolo de liniile ferate late de 136 de metri, și cartierele mărginașe Crângași și Militari.
Un scoțian a dat numele Podului Grant. Deși ocupă un loc important în inimile bucureștenilor, puțini dintre aceștia știu că povestea Podului Grant a început de la o… poveste de dragoste dintre un scoțian și o tânără româncă din vestitul neam al Goleștilor, luptători în Revoluția de la 1848. În anul 1837, Effingham Grant, un respectabil cetățean britanic în vârstă de doar 16 ani, ajunge în Valahia de atunci, în calitate de secretar al consulului britanic al vremii.
El o cunoaște pe Zoe Racoviță, nepoata Zincăi și a lui Dinicu Golescu, de care se îndrăgostește iremediabil, iar în 1950 se căsătorește cu aceasta. Cei doi au avut nu mai puțin de 16 copii, care au fost naturalizați români prin decizia Senatului. Împreună, Effingham și Zoe moștenesc Palatul Belvedere. La vârsta de 34 de ani, Effingham hotărâște să se lanseze în afaceri și înființează Manufactura de tutun Belvedere, care devine ulterior „Regia Monopolurilor Statului”, de aici zona primind ceva mai târziu numele de „Regie”.
În anul 1865 el înființează prima crescătorie de orhidee de unde și numele de Strada Orhideelor. Unul dintre fiii celor doi, Robert Grant, a devenit inginer, el participând la construirea podului peste calea ferată, dinspre Calea Griviței spre Crângași. Podul a fost botezat Effingham Grant în onoarea tatălui lui Robert. Povestea frumoasă de iubire a soților Grant s-a încheiat brusc, în anul 1892. Cei doi au murit unul după celălalt, într-un interval de doar două săptămâni. Mai întâi Zoe, de boală, iar apoi Effingham, de tristețe și de singurătate.
Foto: Formula As
