Ecofeminismul este una dintre laturile mișcării revoluționiste a feminismului care se bazează pe existența punctului comun dintre egalitatea de gen și conservarea mediului. Analiza ecofeministă explorează legăturile dintre persoanele de gen feminin și „Mama Natură” în cultură, economie, religie, politică, literatură și iconografie, abordând paralelele dintre opresiunea naturii (supraexploatare care aduce după sine schimbări climatice drastice și devastarea ecosistemelor) și opresiunea femeilor.
Aceste paralele includ, dar nu se limitează, la faptul că femeile și natura sunt privite ca o proprietate însușită de către opresori − teoria pledează pentru o societate egalitară, colaborativă, în care nu există un grup dominant. Activiștii ecofeminismului conceptualizează mișcarea bazând-o pe identitatea de gen, pentru a analiza relațiile dintre oameni și prezervarea Pământului, din punctul de vedere al ecologismului. Altfel spus, Diana Arieșan (editor contribuitor la The Woman) centrează ideea conform căreia, în locul eforturilor de a face femeile egale într-o lume a bărbatului sau de a prioritiza mediul într-o societate care apreciază dezvoltarea consistentă și extremă, ecofeminismul evidențiază cum ar arăta o nouă ordine mondială cu bărbatul și femeia, omul și planeta, toate respectate și contribuind într-un câmp de joc egal.
Termenul de „ecofeminism” se consideră a fi prima oară menționat de către scriitoarea franțuzoaică Françoise d’Eaubonne, în cartea ei intitulată Le Féminisme ou la Mort (1974) – „Feminismul sau moartea”, unde pledează despre o legătură specială pe care femeile o au cu natura și încurajează activismul femeilor în domeniul mediului. Ea citează masculinitatea toxică drept cauză a creșterii populației, a poluării și a altor influențe distructive asupra mediului înconjurător.
De când datează, totuși, conceptul de ecofeminism? Prima referință (conceptualizată astăzi drept ecofeminism) o găsim în mișcarea Chipko − mișcare socială și ecologică nonviolentă a sătenilor din mediul rural, în special a femeilor, din India, în anii 1970, care a avut ca scop protejarea pădurilor care urmau să fie exploatate cu sprijinul guvernului. În esență, „acțiunea nonviolentă” este una dintre denumirile pe care oamenii le atribuie, uneori, comportamentelor conflictuale raportate. Alte denumiri sunt „puterea poporului”, „rezistență civilă”, „satyagraha”, „rezistență nonviolentă”, „intervenție directă”, „acțiune pacificatoare” și altele. Această definiție este asemănătoare cu cea a celui mai important cercetător în domeniu, Gene Sharp, care scrie: „Acțiunea nonviolentă se referă la acele metode de protest, rezistență și intervenție fără violență fizică, în care membrii grupului nonviolent acționează sau refuză să acționeze în anumite situații. Aceștia pot comite acte de omisiune – refuză să execute măsuri pe care, de regulă, le comit, pe care se așteaptă să le realizeze conform obiceiului sau pe care legea sau regulamentul le impun” (1980) Social Power and Political Freedom, Boston: Porter Sargent Publishers, p. 218.
Așa cum povestește autorul Sean Wagner, rădăcinile mișcării Chipko datează de la Actul forestier indian din 1927, care limita accesul comunităților locale la terenurile împădurite. Cu această limitare, comunitățile rurale nu au putut folosi terenul în scopuri agricole. În plus, nivelurile ridicate de defrișări au avut ca rezultat eroziunea, degradarea solului și sursele de apă epuizată. Prin urmare, locuitorii au început să insiste asupra dreptului de a avea control asupra resurselor naturale din pământul lor. Lupta a avut mai multă poziție economică, pe măsură ce protestatarii Chipko au cerut guvernului să investească în întreprinderi locale, în loc să permită entităților mari, străine să profite de teren. Ei au impus dreptul la un salariu minim și au răspândit mesajul că exploatarea ecologică este în detrimentul supraviețuirii lor.
Cuvântul „chipko” înseamnă „a îmbrățișa” sau „a (se) agăța” și ilustrează tactica obișnuită a manifestanților de a îmbrățișa copacii pentru a împiedica exploatările forestiere. Inițiativa a luat naștere în 1973, în regiunea himalayană Uttarakhand (care, la vremea respectivă, făcea parte din Uttar Pradesh) și a devenit un punct de convergență pentru multe mișcări de mediu viitoare din întreaga lume.
Bineînțeles, măsurile nonviolente ale manifestanților nu se rezumau doar la cuprinderea trunchiurilor arborilor, ci foloseau o serie de tehnici bazate pe conceptul satyagraha al lui Mahatma Ghandi (spre exemplu, femeile mai protestau prin legarea unor fire sacre în jurul copacilor și citeau din Gita – un text epic religios sanscrit cuprins din 700 de versete grupate în 18 capitole care reprezintă, de fapt, o secțiune din epopeea Mahabharata). Astfel, s-a creat un precedent pentru începerea protestelor nonviolente în India. Cu toate acestea, Sunderlal Bahuguna, un activist gandhian, a fost cel care a dat mișcării o direcție adecvată, iar succesul acesteia a făcut ca lumea să ia imediat în considerare această manifestare nonviolentă, care avea să inspire, în timp, numeroase grupuri ecologiste similare, contribuind la demascarea intereselor, la încetinirea defrișărilor excesive, la creșterea gradului de informare socială și a necesității de a salva arborii, la creșterea notorietății ecologice și la demonstrarea viabilității puterii poporului. El a folosit sloganul „Ecologia este economia permanentă”. Mai presus de toate, a impulsionat societatea civilă existentă în India să abordeze problemele persoanelor marginalizate − cert fiind faptul că sprijinul pentru această mișcare a venit, în principal, din partea femeilor. În 1987, mișcarea Chipko a primit premiul Right Livelihood Award (un premiu internațional care „îi onorează și îi sprijină pe cei care oferă răspunsuri practice și exemplare la cele mai urgente provocări cu care ne confruntăm astăzi”) pentru „devotamentul său în ceea ce privește conservarea, restaurarea și utilizarea ecologică a resurselor naturale ale Indiei”.
Mișcarea Chipko a fost inspirată de o revoltă care a avut loc în India în urmă cu aproape 300 de ani și a fost condusă de o femeie pe nume Amrita Devi, în anul 1730. La vremea respectivă, membrii comunității Bishnoi din Rajasthan (≈360 de oameni) și-au sacrificat viața prin încercarea de a salva copacii sacri, tot prin îmbrățișarea trunchiurilor acestora.
În zilele noastre, valențele ecofeminismului au dispărut, în mare parte, din sfera activiștilor. Totuși, principiile care stau la baza acestui concept pot continua a fi puse în aplicare pentru a înțelege de ce ascensiunea poziției femeilor se poate intersecta cu atingerea unor obiective fundamentale de sustenabilitate. Ecofeminismul încearcă să reevalueze atât mișcările feministe, cât și cele de mediu și să consolideze fiecare dintre argumentele lor. Acest context examinează modul în care genul și natura se îmbină, în special maniera în care definițiile binare clasifică greșit grupurile – în opoziție, ignorând polimorfia celor două concepte, atribuind, astfel, o valoare sporadică unui grup și încurajând gândirea ierarhică. Ecofeminismul arată faptul că interpretările opoziționiste sunt motivele care justifică, adesea, actele de violență exercitate asupra femeilor și naturii.
În ciuda acestei inițiative, identitatea de gen este rareori văzută, în mod specific, ca o modalitate de a înțelege și a soluționa criza schimbărilor climatice. Se poate avea un impact cuantificabil asupra minimizării degradării mediului optimizându-se accesul femeilor la educație, prin combaterea inegalității de gen. Promovarea femeilor în domeniile legislative conduce la obținerea unor rezultate mai favorabile în elaborarea politicilor ecologiste, precum și la eforturi mai consecvente în cooperarea internațională, din punctul de vedere al protecției față de mediul înconjurător. Este un concept care semnalează și explică ce prejudecăți sociale trebuie înlăturate pentru ca națiunile să întreprindă măsuri ecologice mai consistente și cu un impact mai mare, prin natura sa amplă și incluzivă.
Foto: Raluca Dobre
