Interjecția este partea de vorbire neflexibilă cu intonație specifică, folosită de obicei exclamativ, care exprimă fie stări fizice și psihice, fie imită sunete sau zgomote din natură, fie un îndemn sau o adresare.
De cele mai multe ori, interjecțiile nu au funcție sintactică. Există totuși anumite construcții în care interjecțiile pot avea funcție sintactică. Interjecția poate fi:
Predicat: Hai la joacă!
Subiect: Deodată, se aude în ușă: Buf!
Nume predicativ: Era vai de el!
Complement direct: A auzit la telefon: alo! alo!
Atribut: Din partea cealaltă a case se auzea un sunet: Oh! Oh!
După formare și după origine, interjecțiile sunt de două feluri: primare și secundare.
Interjecțiile primare se impart în interjecții simple și compuse.
„Decât” sau „doar”? Când folosim „decât” și când folosim „doar”?
Interjecțiile simple sunt alcătuite dintr-un singur component:
Interjecţiile compuse sunt alcătuite fie prin alăturarea a două interjecţii diferite, fie prin repetarea aceleiaşi interjecţii: haide-hai!, tic-tac!, trosc-pleosc!, lipa-lipa! cuțu-cuțu!
Interjecțiile secundare sunt cele provenite din alte părți de vorbire, iar din pricina unei întrebuințări foarte frecvente, își pierd sensul lexical, capătă o valoare afectivă și devin interjecții. Astfel, pot deveni interjecții chiar și unele substantive (doamne! rușine! frate! mamă! etc.), adjective (sărăcan, aracan etc.) sau adverbe (aș! așa! aiurea! unde!)
Care sunt pleonasmele din limba română întâlnite cel mai des?
