Transportul în Principatele Române, în secolul al XIX-lea, a fost unul anevoios. Lipsa infrastructurii adecvate, dar și faptul că industrializarea abia își făcea simțită prezența au făcut ca transportul să se facă, în special, cu trăsura cu cai. Drumurile erau mocirloase, iar o călătorie de la București la Iași dura câteva zile bune.
În urmă cu aproape 200 de ani, drumurile erau lungi, periculoase și transportul se făcea fie pe jos, fie cu ajutorul cailor. Oamenii de rând cu greu își permiteau o astfel de călătorie, fiindcă un drum lung însemna multe costuri. Ba mai mult, după o anumită distanță caii erau schimbați, fiindcă erau foarte obosiți.
De exemplu, o călătorie de la Brașov la Viena (936 de km) dura aproximativ două săptămâni, iar cei care plecau erau puși în gardă să se aștepte la orice: vreme rea, drumuri impracticabile, defecțiuni tehnice, care erau foarte greu de reparat, precum și la prezența tâlharilor.
O călătorie de la București la Iași (400 de km), în acea perioadă, putea dura și 10 zile. Persoanele bogate puteau face aceeași călătorie în 5 zile, fiindcă își permiteau să plătească să schimbe caii obosiți. Viteza era extrem de redusă, iar confortul era minim.
Dezvoltarea tehnologică și industrială a schimbat lumea. Drept urmare, au apărut căile ferate și locomotivele cu abur. Prima cale ferată adevărată a fost inaugurată în Anglia, în 1830, englezii observând potențialul extraordinar al acestui tip de transport. Pe continent, prima țară care a avut căi ferate și trenuri a fost Belgia, urmată de Germania și Imperiul Austro-Ungar. A urmat Rusia, cu o mică linie ferată lângă Petrograd, în 1837, iar câțiva ani mai târziu Polonia, Ungaria și Elveția.
Ușor, ușor, calea ferată se apropia și de teritoriile române, iar primele șine au fost realizate în Banat, care se afla în acea vreme sub stăpânire austriacă. La început, primele căi ferate realizate în spațiul carpato-danubiano-pontic au fost construite de către companii străine obișnuite cu proiecte de anvergură.
Prima cale ferată din România a fost construită, între 1847 și 1854, pe o distanță de 62 km între Oravița și Baziaș (două localități aflate în Banat). Linia a fost realizată din motive economice, fiindcă era foarte greu de transportat la Dunăre cărbunele din munții Aninei și ai Semenicului. Trenurile au început în 1854 să circule pe această cale ferată, transportând cărbuni, iar din 1856 ruta a fost deschisă pentru pasageri, viteza medie fiind de 20 km/h.
Foto: Wikipedia.org & azopan.ro
