Pe data de 14 mai 1948, la Muzeul de Artă din Tel Aviv, David Ben-Gurion citea Declarația de Independență a Statului Israel, punând capăt celor trei secole și jumătate de stăpânire otomană și celor trei decenii de Mandat Britanic în Palestina. Peste doar câteva ore, în zori zilei de 15 mai 1948, trupele din cinci țări arabe — Egipt, Iordania (atunci Transiordania), Siria, Liban și Irak — alături de contingente din Arabia Saudită și Yemen, au trecut granițele. A început astfel primul război arabo-israelian, cunoscut în istoriografia israeliană drept Războiul de Independență, iar în cea arabă drept Nakba („Catastrofa”).
Rădăcinile confruntării din 15 mai se regăsesc în decizia Organizației Națiunilor Unite din 29 noiembrie 1947. Prin Rezoluția 181, Adunarea Generală a ONU a votat recomandarea de a împărți teritoriul Palestinei în două state — unul evreiesc și unul arab — cu Ierusalimul plasat sub un regim internațional special.
Comunitatea evreiască a acceptat planul, însă Liga Arabă și liderii arabi locali l-au respins ferm, susținând că măsura înălca dreptul la autodeterminare al populației arabe majoritare. A urmat o perioadă de șase luni de război civil între comunitățile locale, timp în care britanicii își pregăteau retragerea definitivă stabilită pentru mijlocul lunii mai.
Odată cu plecarea ultimilor soldați britanici și proclamarea statului evreiesc, armatele arabe au lansat o ofensivă coordonată pe mai multe direcții:
Sud (Egipt): Trupele egiptene au avansat din deșertul Sinaizdrobind avanposturile izolate din Negev și îndreptându-se spre Tel Aviv.
Est (Transiordania și Irak): Legiunea Arabă iordaniană, bine antrenată și condusă de ofițeri britanici, a atacat Ierusalimul, preluând controlul asupra Orașului Vechi și blocând accesul evreiesc spre locurile sfinte.
Nord (Siria și Liban): Trupele siriene au atacat dinspre podișul Golan spre Galileea, în timp ce forțele libaneze și Corpul de Eliberare Arab au presat granița de nord-vest.
În primele zile, situația proaspăt createi armate israeliene (Tzahal) a fost extrem de critică. Noul stat dispunea de efective reduse, echipament greu aproape inexistent și era complet lipsit de aviație de vânătoare militară.
Deși inferioară numeric la început, mobilizarea populației evreiești a fost totală. În timpul primului armistițiu mediat de ONU în iunie 1948, Israelul a reușit să reorganizeze structura de comandă și să importe cantități semnificative de armament (în special prin intermediul Cehoslovaciei).
Când luptele s-au reluat, balanța de putere s-a înclinat în favoarea forțelor israeliene, care au respins armatele arabe și au preluat controlul asupra unor teritorii suplimentare față de cele alocate inițial de ONU.
Acordurile de armistițiu semnate în 1949 au trasat așa-numita „Linie Verde”, reconfigurând harta Orientului Mijlociu pentru următoarele două decenii:
Israelul și-a consolidat independența pe 78% din teritoriul fostului Mandat Britanic.
Iordania a preluat controlul asupra Cisiordaniei și Ierusalimului de Est.
Egiptul a preluat administrarea Fâșiei Gaza.
Ziua de 15 mai 1948 rămâne punctul de cotitură care a redefinit geopolitica Orientului Mijlociu, marcând nașterea Statului Israel și începutul unui conflict regional care durează până în prezent.
