În ciuda faptului că a fost mai mereu sub dominare otomană, rusească sau austriacă, românii au fost un popor pașnic. Rareori au ieșit în evidență printr-un lucru fabulos. De departe cel mai important moment din istoria României a avut loc în anul 1959, când românii au speculat un moment: l-au ales domnitor pe Alexandru Ioan Cuza și în Moldova și în Țara Românească.
La finalul războiului Crimeii, care în fapt s-a purtat în general pe pământ românesc, între Imperiul Ţarist şi cel Otoman, cu sprijin occidental, decizii dificile trebuiau luate.
Românii îşi cereau drepturile, dreptul de a se uni într-un singur stat şi să îşi decidă singuri viitorul. Concesii au fost făcute, însă adunările din cele două principate trebuiau să aleagă doi domnitori, să aibă două guverne şi două parlamente.
Adevărata Unire avea să înceapă la data de 7 aprilie 1858 când mai multe voci au mers la Paris să ceară unirea. Era nevoie de acceptul mai multor state.
Conferinţa reprezentanţilor celor şapte puteri (Marea Britanie, Franţa, Austria, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Imperiul Otoman) de la Paris privind organizarea Principatelor Române s-a desfăşurat între 10/22 mai -7/19 august 1858 şi s-a încheiat cu semnarea Convenţiei de la Paris (7/19 august), prin care a fost stabilit viitorul statut politic, social şi administrativ al Principatelor.
Convenția de la Paris cerea un domnitor pentru fiecare dintre principate, ales pe viață. Unioniștii (boieri tineri care fac lobby pentru unirea românilor) au profitat de faptul că nu scria nicăieri că nu putea fi același domnitor.
Puterile occidentale i-au lăsat pe români să îşi decidă singuri soarta, dar în limite prestabilite, care să nu le ofere puteri sporite. Totuși, niciunde nu era specificat că românii din Molodva și Țara Românească nu au voie să-și aleagă același domnitor, lucru speculat de clasa intelectuală mioritică și de unioniști.
Astfel, Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859. Cuza devenea primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România.
Alegerea lui Cuza în ambele țări a şocat capitalele celor trei mari imperii care stăpâneau până de curând regiunea. Dacă Imperiul Otoman simțea că pierde definitiv acest teritoriu, Imperiul Habsburgic s-a temut de naşterea unui stat românesc puternic care să devină un magnet pentru românii lipsiţi de drepturi din Ardeal. De cealaltă parte, Imperiul Țarist se preocupa pentru Basarabia, un teritoriu locuit în mare parte de români.
Cele trei puteri au comasat trupe la toate graniţele ţării. Salvarea a venit de la Napoleon al III-lea, care a apărat decizia luată de către români. Nimeni nu dorea un nou război, mai ales cu Franţa, iar faptul a fost acceptat ca atare.
