Când pronunțăm cuvântul „cămilă”, gândul ne poartă la Arabia Saudită. În mod hilar, puțini sunt cei care știu că în Dobrogea, una dintre cele mai vechi regiuni ale României, au existat cândva cămile. Și nu într-o perioadă demult apusă.
În urmă cu aproximativ 85 de ani, pe pământurile dobrogene pășteau cămilele. E drept, pe meleagurile dobrogene era o crescătorie de cămile care îi aparținea lui Zaharia Holevici, fost luptător de seamă în marea Bătălie de la Mărășești, din anul 1917.
Povestea a fost făcută publică de doctorul R. I. Călinescu, cel care a făcut un reportaj de la fața locului. Sub titlul ”Cămilele dela Duranlar”, R. I. Călinescu scrie cu subiect și predicat despre această crescătorie situată în Duranlar, o localitate aflată la 17 kilometri de oraşul Cavarna. În anul 1913, România anexase Cadrilaterul, după înfrangerea Bulgariei în cadrul celui de-Al Doilea Război Balcanic. Iar Cavarna făcea parte din Cadrilater.
Iniţial, Zaharia Holevici avusese aproape 30 de animale pe care le folosea în agricultură, dar de-a lungul anilor, majoritatea au murit. În anul 1934, acesta mai avea doar 5, un mascul, un pui de sex masculin şi 3 femele. Acestea erau cămile bactriene, cu două cocoaşe, care se adaptaseră destul de bine în zona de sud a Dobrogei.
”Aceste ciudate fiinţe, cu aspect de animale apocaliptice, să nu se sperie de cai. Armaţi cu aparatele fotografice în mâini, ne apropiem de ele. Sunt cinci în total: un bărbat tânăr, un pui de sex masculin şi trei femei, dintre care una bătrână şi chioară. Sunt masive, înalte ori scunde pe picioare, având câte o pernă de lână în partea de sus a picioarelor; culoarea lor e cenuşie-gălbue; gâtul lor lung este îndoit în sus; au două cocoaşe. Pasc liniştite şi cu vădită plăcere scaeţii câmpului, fiind păzite de un turculeţ cu fes, ascuns după nişte tufe de mărăcini. Masculul e frumos şi voinic, iar cocoaşele sale sunt pline şi stau drept în sus, cea dinainte aplecată puţin spre dreapta. El singur îndeplineşte acum, de bine de rău, obligaţiile de bărbat, faţă de cele trei femele, dintre care una e chiar mama lui, iar celelalte rude de aproape şi care au aşteptat trei ani pentru ca acesta să se facă mare”, nota R. I. Călinescu în reportajul său.
Acesta spunea despre cămile: „Sunt mai răbdătoare și mai rezistente decât orice bou. (…) Dau 20 de kilograme de lână. Erau bune și de carne, dar nu se mâncau din cauza prețurilor mari”
Cămilele făceau față cu brio chiar și iernilor geroase. „Proprietarul ne povesteşte dealtfel că într-o iarnă, fugindu-i cămilele de acasă, acestea n-au mai venit câteva zile sub şopronul lor, ieşind într-o bună zi la câmp, d-l Holevici a observat la oarecare distanţă o movilă de zăpadă, cu o gaură la mijloc, prin care ieşeau aburi. Ducându-se să vadă această minune, nu mică i-a fost surprinderea când a constatat că sub zăpadă erau chiar cămilele sale, strânse cu toate bot la bot şi având puii sub lâna de sub gât, aşezaţi la căldură”, a explicat R. I. Călinescu.
