De ce înjurăturile românilor te trimit la origini? Care este explicația?

Când vine vorba despre înjurături, românii par a fi campioni. De ce? Au imaginație, un vocabular bogat și un adevărat istoric în materie de vorbe de ocară. Una dintre întrebările care rămâne este: de ce majoritatea dintre înjurăturile românilor îl trimit pe cel vizat la origini? Există, oare, vreo explicație pentru acest lucru?

În urmă cu zeci, chiar sute de ani, în mediul rural mioritic, înjurăturile aveau un caracter sacru și erau asemeni unui blestem. Vorbele de ocară aveau menirea să-l facă de râs pe cel vizat în fața comunității.

Antropologul Adrian Majuru explică de ce înjurăturile românilor trimit, de cele mai multe ori, la origini.

Articole recomandate

Care este națiunea care înjură cel mai mult? Cum înjurau străbunicii noștri?

Care sunt cele mai amuzate înjurături 100% românești?

„Individul cu pricina este într-atât de nereuşit încât ar trebui să se mai nască o dată, pentru a mai trece prin ciclul naturii. Să aibă astfel o a doua şansă de îndreptare”, a spus Majuru pentru adevarul.ro.

În trecut, la sate, înjurătura avea un caracter de blestem. Iar transmițătorul mesajului își propunea să-l discrediteze în fața comunității pe cel vizat de vorbele de ocară.

Care este etimologia cuvântului înjurătură? Cuvântul înjurătură vine din latină și se înrudește cu verbul „a jura”. Se adaugă prefixul negativ „in” și se obține „injuro”, „injurare”, care înseamnă „a ocărî”.

Cum înjurau bunicii noștri?

Au fost vremuri în care înjurăturile românești aveau în prim plan relațiile sexuale dintre parteneri care, în funcție de anumite zone ale țării, purtau diferite denumiri. Iată câteva exemple dintre acestea:

• „am avut pat cu miuerea”
• „am umblat la ia”
• „să-mpreună”
• „am avut sîmbră cu muierea”
• „am șăduit cu-o femeie”
• „am avut păcat cu muierea”

Când vine vorba despre numele organului sexual reproducător masculin în funcție de diferite zone ale țării, acesta era numit „vână” sau „trup” în Crișana și Maramureș, „mădulariu” în Banat, „ocară” în Oltenia, „membru” sau „poduabă” în Muntenia, „puțcă” sau „dănănaie” în Moldova și „rușine” în Dobrogea.

Organul sexual reproducător feminin era și el denumit în funcție de regiune. Astfel, în Crișana și Maramureș se numea „pantă” sau „băbură”, în Banat „trup”, în Oltenia „gaură”, „aia” sau „rușine, în Muntenia „păsărică” sau „ocara iei”, în Moldova „partea rușînuosâ dinainti” sau „vulfă” și în Dobrogea „vulvă” sau „pipoașcă”.

De ce țara noastră se cheamă România? Cine a folosit numele pentru prima dată?

Foto: Ramona Suteu